CIPRIAN MĂCEȘARU

Tot în revista MU (nr. 23 / 2004) am scris un necruțător text despre București. Nici Bucureștiul nu mai e cel de atunci, nici eu nu mai sunt la fel. Totuși, nu cred că aș îmblânzi foarte mult textul.

În 2004 am ținut în revista MU ( http://www.revistamu.com/index.php?id=637 ) din Spania o rubrică intitulată "Cartas rumanas". În nr. 20 am scris un foarte scurt text despre pictorul Constantin Cerăceanu, pe care îl descoperisem datorită domnului Pavel Susara .

Le multumesc prietenilor mei Niki si Mihai Pop, care aseara mi-au dat ocazia sa ascult, in Biserica Evanghelica din Bistrita, „Stabat Mater” de Rossini. Am avut loc foarte aproape de orchestra si a fost divin, in ciuda frigului, a foielii publicului, care ducea la o scartaiala enervanta a banchetelor de lemn, a celor care - boala veche la noi - nu si-au inchis telefoanele mobile. Muzicienii au can tat in conditii grele, dar au fost foarte buni. Nu se cade sa faci pe carcotasul. Orchestra e de calitate, corul suna grozav. Dirijorul italian Davide Crescenzi a stapanit cu mult calm (si șarm) situatia, reușind să scoată în evidență nuanțele importante din lucrarea lui Rossini, dar și nimerind foarte bine tonul general. „Stabat Mater” de Rossini este un oratoriu de multe ori atipic, in care sunt momente de o voiosie usor... laică, atat de cunoscuta din alte creatii ale italianului. Imi place la Rossini ca a fost printre primii care pe de o parte au simplificat partitura vocala in lucrarile...

Partea a III-a ( In ruhig fliessender Bewegung ) din Simfonia pentru 8 voci şi orchestră de Luciano Berio şi Simfonia marină de Jacques Ibert. Expresia vocală la Berio este extrem de puternică, de descriptivă, suprapusă peste o orchestraţie în care apar citate din Simfonia a II-a de Mahler. Ibert aminteşte de Stravinski şi de Honegger, dar e foarte interesant. Mai puţin luminos, dar îndeajuns de curajos. Caută teme pline de forţă şi de multe ori reuşeşte să le găsească. Prin Bacchanale , Ibert a vrut să se apropie de Dansul săbiilor , dar n-a prea reuşit.

Symphonie en re mineur – Franck. Arhitectonic ă (nu sunt convins că termenul ăsta nu e un barbarism, deşi îl întâlnesc la mai toţi criticii noştri muzicali) uimitoare, sinceritate, patetism bine temperat. Îi simţi pe Beethoven, Schumann, uneori chiar şi pe Wagner, însă doar într-o viguroasă sinteză. Mai mult, Franck duce mai departe discursul muzical al înaintaşilor săi. Desigur, asta nu îl ridică mai sus decât ei.

Simfonia nr. 3 şi Trei piese în stil vechi – Górecki. Suflu liric copleşitor. Muzică esenţializată, cristalizată la maximum. De remarcat cum creşte prima parte a simfoniei, de la notele grave, executate cu o instrumentaţie sumară, până la momentul apoteotic, de-o luminozitate orbitoare, efect obţinut şi prin intervenţia sopranei, pentru ca apoi să descrească, revenind la tonalitatea joasă a începutului. Cele Trei piese au aceeaşi textură fină şi radiantă, ultima amintindu-mi puternic de muzica lui Tavener.

Pictura realistă a lui Hopper transmite într-un limbaj al simplităţii, adesea minimalist, un puternic amestec de solitudine şi melancolie. Sunt puţine lucrurile care animă tablourile americanului, oamenii apar rar, totul e static, încremenit, de parcă lumea ar fi rămas pustie sau aproape pustie. Un aer de stranietate, metafizic, în genul lui Giorgio de Chirico, domină multe dintre lucrările care înfăţişează ”exterioare”, aşa cum sunt Le Bistro (1909), Skyline , Near Washington Square (1925), November , Washington Square (1932-59), Approaching a City (1946), High Noon (1949) ori Four Lane Road (1956). Alteori se simte influenţa impresioniştilor Manet şi Pissarro, a căror experienţă e adaptată de Hopper la spaţiul american. Cu adevărat excepţionale sunt ”interioarele”, acele priviri aruncate în întimitatea unor personaje oarecare, mereu triste, parcă uşor epuizate, care fie abia au sosit de undeva, fie sunt în aşteptarea cuiva sau a ceva. Poate cel mai valoros tablou din acest ci...

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap...

Formidabilă ştiinţă a aşezării în spaţiu la Tintoretto, în Hristos spălând picioarele Apostolilor , dar este inadecvată plasarea acestei scene într-un palat. În plus, subiectul e tratat într-o manieră prea italienească – arhitectura, veşmintele, gondolele (!!!) care se văd afară, plutind pe apă. Tintoretto a căutat, probabil, să le găsească personajelor o atitudine cât mai firească, lipsită de patosul întâlnit de obicei în astfel de lucrări, dar cred că a exagerat. Cei patru discipoli rămaşi la masă par aproape plictisiţi de ceea ce se întâmplă. La fel şi cel aflat undeva la intrare, retras, rezemat de soclul înalt al unei coloane, cu capul sprijinit în palmă. Apoi secvenţa hilară în care unul dintre apostoli stă aşezat în fund, pe un veşmânt î ntins pe pardoseală, în vreme ce altul se chinuie din răsputeri să-l descalţe. Şi pentru ca totul să fie perfect, în planul cel mai apropiat, chiar în mijloc, şezând cuminte: un câine.

Joshua Reynolds îi reproşa lui Bernini, într-unul dintre discursurile sale despre artă, că i-a întipărit lui David o „expresie vulgară”. Mai exact, îi reproşa că, în timp ce aruncă piatra, David îşi muşcă buza de jos. Deşi Reynolds a fost un tip foarte inteligent şi un artist excepţional, o asemenea critică nu poate azi decât să ne amuze. Totuşi, să nu uităm că şi vechii greci credeau că urâtul nu are ce căuta în artă. De aceea nu vezi vreo urmă de efort pe chipul Discobolului . Tot aşa, după cum corect observa Lessing, Laocoon , muşcat de şarpe, e departe de a avea o faţă schimonosită de durere, căci „durerea, în toată deformanta ei vehemenţă, nu putea fi îmbinată cu frumuseţea. Artistul a trebuit deci să micşoreze durerea, să potolească ţipetele până la a face din ele suspine; nu pentru că strigătul e semnul unui suflet de calitate inferioară, ci pentru că sluţeşte faţa î ntr- un mod respin gător”.

Desenatorul Medi Belortaja (n. 8 martie 1967) a absolvit Institutul de Arte Frumoase din Tirana. Începând cu anul 1988 a participat la peste 100 de expoziții, festivaluri și concursuri de desen, naționale și internaționale, câștigând foarte multe premii. Din vasta operă a lui Medi Belortaja, un lucru de un interes aparte pentru noi sunt portretele lui I.L. Caragiale si Mihai Eminescu. Premiile obținute de Medi Belortaja: 1989 - First Prize in National Traditional Cartoon Contest of Humor magazine “ HOSTENI ” Tirana, Albania. 1994 - Golden Prize in 15-th Yomiuri International Cartoon Contest Tokyo - JAPAN. 1995 - Golden Prize in 5-th Seul International Cartoon Festival. Seul – SOUTH KOREA. 1995 - Silver Prize in 2-nd Kyoto International Cartoon Exhibition. Kyoto – JAPAN. - Honorable Mention in 17-th Yomiuri International Cartoon Contest. Tokyo - JAPAN - Success Prize in 13-th Hurriyet International Cartoon Contest. Ankara – TURKEY. - Fifth Prize in 5-th Taejon Internatio...

Daniel ARASSE Nu vedeţi nimic Traducere de Laura Albulescu Editura ART, 2008 "Şase lecţii neconvenţionale” ( Les Inrockuptibles ) despre pictură. Daniel Arasse (1944-2003) este un reputat istoric şi teoretician al artei, care a lucrat pentru Ecole des hautes etudes en sciences sociales (EHESS) şi a predat istoria artei la Sorbona. Cărţile sale se pare că „au revoluţionat modul de receptare a operelor de artă”. Nu mi-a fost greu să înţeleg de ce, chiar dacă nu am citit decât această lucrare, căci Daniel Arasse are un fel atât de incitant, lipsit de prejudecăţi de a „povesti” despre tablouri, încât cititorul urmăreşte cu o mereu stârnită curiozitate dezlegarea enigmelor pe care acestea le conţin. În ciuda tonului relaxat, plin de umor, autorul reuşeşte să vorbească foarte inteligent şi profesionist despre artă – un lucru care nu e la îndemâna oricui, trebuie să recunosc. „Hotărât lucru – spune Daniel Arasse –, iconografii sunt pompierii istoriei artei: sunt acolo pentru a sti...

FRIDA KAHLO Christina Burrus Traducere de Vasile Savin Editura Univers, 2007 Frida Kahlo a devenit cunoscută în afara Mexicului abia prin anii ’80, dar notorietatea ei a atins apogeul mai ales după lansarea din 2002 a filmului Frida (regia: Julie Taymor; cu Salma Hayek şi Alfred Molina). Născută în 1907, Frida Kahlo, în ciuda poftei sale de viaţă, a avut un destin tragic. În 1925 a suferit un groaznic accident (autobuzul în care se afla a fost izbit de un tramvai; „bara de la coborâre – spune Frida – m-a străpuns aşa cum spada îl străpunge pe taur”). Triplă fractură a coloanei vertebrale, fractură de claviculă, fractură a coastelor trei şi patru, luxaţie la umărul stâng, triplă fractură de bazin, perforarea abdomenului şi bazinului, unsprezece fracturi la gamba dreapta, dislocarea piciorului drept. Uluitor, Frida supravieţuieşte, deşi doctorii erau convinşi că va muri pe masa de operaţie. Cu excepţionala ei putere psihică, cu umorul ei (Morţii îi spunea „Pelona” – Cheala), Frida ...

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce...