Melancolica moarte a Băiatului-stridie (Ed. Humanitas, 2009) este o carte bizară. Poezie de-un umor negru, într-un stil voit copilăresc. Versurile dinamice au un aer zglobiu, chiar inocent, contrastând spectaculos cu îngrozitoarea lume pe care o descriu, o lume populată de personaje care abia mai păstrează contactul cu umanul. Ne întâlnim cu Roboţelul („Nu era cald, n-avea cârlionţi/ şi n-avea nici piele./ Doar un strat de cositor subţire şi rece.”), cu Fata cu mulţi ochi [„Era chiar draguţă/ (dar şi neomenească!)”], cu Puştiul-pată („el are un singur talent:/ lasă în urmă nişte pete livide.”), cu Băiatul-stridie („Zece degete la mâini, tot aşa la picioare,/ avea puţulică, vedea,/ putea auzi şi simţea,/ dar normal?/ Nu prea.”), cu Roy, băiatul-toxic („Ce el obişnuia să respire/ pe ceilalţi îi asfixia!”), cu Mumiuţul („era tare şi-năuntru suna găunos”), cu Gunoiela („Puţea ca un sconcs,/ mereu plină de zoaie.”), cu Sue („fata care obişnuia/ să tragă pe nas superglue”) etc. Ne aflăm l...