Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2009

Stai la rând, Românie!

Jurnalul (Editura Humanitas, 2009) Oanei Pellea e o mostră de curățenie sufletească. Cine caută în el niscai virtuți literare ori ideatice ieșite din comun nu prea le va găsi, dar va găsi în schimb sufletul arzător al acestei mari actrițe. În fața instinctului autoarei către bun-simț, către o lume civilizată, către frumos, nu poate sta nimic. Dorința de normalitate topește, acoperă, transformă, ca o lavă, tot ce ar putea să i se opună. „Mi-e foarte, foarte dor de frumos şi de bun. Mi-e dor de oameni delicaţi şi buni. De oameni deştepţi şi generoşi. De educaţie şi tradiţie. Mi-e dor de bun-simţ şi bunăvoinţă”. „Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educaţie, subcultura, mârlănia. Doare - doare - doare (...) Stai la rând, Românie! Parte din tine trebuie să înveţe. Să înveţe să se spele, să vorbească româneşte, să se respecte. Să se ierte. Scriu cu durere, cu mare durere despre ţara pe care o iubesc. Dar trebuie să ne trezim”. Ce formulă mai umilitoare

Este sau nu este Ion

Herta Muller s-a nascut in Romania, a publicat aici mai multe carti in limba germana, apoi, in 1987, reuseste sa ajunga in Germania, unde-si continua viata de scriitoare . Este sau nu este Ion reprezinta unica ei carte scrisa (de fapt, realizata ca un fel de colaj cu cuvinte decupate din ziare si reviste) in limba romana.

Târfe asasine

Chilianul Roberto Bolaño (1953-2003), despre care Susan Sontag a spus că este „cel mai influent şi admirat romancier al generaţiei sale din întreaga lume hispanică“, vă spun sincer că până să fie publicat la Editura Curtea Veche îmi era total necunoscut. Vă imaginați cât de curios am fost să văd care e treaba cu scriitorul ăsta. Am citit o carte de povestiri cu un titlu kitsch: Târfe asasine . Nici vorbă să umblu cu volumul în cauză prin metrou (de vreo trei luni umblu cu metroul – prietenii știu de ce). Riscam să creadă lumea că citesc vreun thriller-porno. Ei, dar să trecem la... lucruri serioase. Târfe asasine, așadar. Ca să n-o mai dau pe după cireș, aflați că chilianul chiar e un scriitor mare (bietei Susan Sontag îi trebuia, desigur, sprijinul meu!...). Bolaño are un tupeu fantastic. Kitschul acela din titlu se regăsește și în povestiri, dar e un kitsch controlat, pe care autorul îl toarnă în texte ca pe un drog. Literatura, o doamnă venerabilă, nu-i așa?, la Bolaño este high,

Bestiarul lui Julio Cortázar

Julio Cortázar, volumul de debut, Bestiar (Editura Polirom, 2009, traducere de Tudora Șandru Mehedinți), povestiri, realism magic, adică ai senzația că ți se spune ceva, dar totul e doar vrăjeală, o vrăjeală foarte inteligentă, de mare scriitor, un fel de coșmar în care realismul și fantasticul, naturalul și bizarul se îmbină în cel mai firesc mod până te ia amețeala. Unul varsă iepurași pe gură, alții cresc mancuspii. Nu știți ce e aia o mancuspie? Ei bine, aflați că e un animal imaginat de Cortázar. O femeie urcă într-un omnibuz. Toți pasagerii au buchete cu flori și o privesc ciudat. Ei îi e frică. Apoi mai urcă cineva: un bărbat. Nici el nu are flori. Se așază lângă ea. Șoferul omnibuzului se năpustește fioros asupra lor, dar reușesc să se salveze. Alina Reyes, o femeie bogată, trăiește în „cea de departe”, o întâlnește pe un pod din Budapesta, e o cerșetoare, o îmbrățișează, rămâne în ea, o privește cum pleacă pe Alina Reyes, frumoasa în taior albastru, care nu mai e ea, căci ea

Caşalotul pierdut în amurg

S-a terminat Bookfest şi am un of. Oameni buni, cum să daţi iama prin lanul de Amurg şi să lasaţi teribilul caşalot Moby Dick să zacă-ntr-un ocean de nepăsare?! Nu pricep. Ştiu, gusturile nu se discută, dar zău că, dacă vreţi aventură, romanul lui Herman Melville (publicat la Editura Polirom) e imbatabil. Şi de ce să nu citiţi despre o aventură plină de miez (nu zic cu substrat filosofic, că mi-e teamă să nu daţi bir cu fugiţii), în loc să citiţi despre una kitsch, lipsită, aşadar, de virtuţi literare? Culpabilizabili, în toată povestea asta, sunt şi criticii, care pur şi simplu nu au reacţionat. Să fie oare acesta preţul pe care trebuie să-l plătească o carte celebră? Să nu mai aibă chef criticii să amintească de un roman intrat demult în istoria literaturii, despre care s-a vorbit enorm cândva? Dar ce facem cu tinerii care se lasă vrăjiţi de marketingul fără scrupule dus adesea de editori? Deh, o editură are nevoie de bestseller-uri pentru a putea supravieţui, căci cum să-l mai pu

Cum te poţi rata ca scriitor

Ca să te distrezi citind Cum te poţi rata ca scriitor (Editura Humanitas, 2009) e nevoie de un singur lucru: să ignori sentimentul de milă care te încearcă faţă de autorii comentaţi de Alex Ștefănescu. Eu, drept să vă spun, m-am amuzat fără oprire (vai, sunt un ticălos!). De cele mai multe ori, criticul se foloseşte de umorul involuntar al scriitorilor, comentând sugestiv fragmente alese din „operele” acestora, ca în exemplul următor: „Protagonistul romanului o găzduieşte la un moment dat, în propria lui locuinţă, pe o femeie frumoasă, Mădălina, şi, ca în atâtea romane (sau filme) americane, îi respectă intimitatea. Ea rămâne în sufragerie, în timp ce el, discret, se retrage în dormitor. Iată însă că femeia îi bate la uşă: "- Am nevoie de un prosop."; Bineînţeles, eroul lui G.P. nu profită de ocazie. Îi spune de unde poate lua un prosop şi se culcă singur în patul lui. Aici apare însă şi un element de originalitate: întins în pat, bărbatul se întreabă dacă femeia va găsi

PESSOA

Există la Fernando Pessoa o conştientizare a schimbării, a îndepărtării individului de acel „eu însumi” al diferitelor etape din viaţa unui om, ca şi cum în noi am duce mai multe persoane. Aşa se explică imboldul său de a scrie sub diverse nume. Încearcă astfel să-şi satisfacă „insaţiabila şi infinit multipla dorinţă de a fi mereu acelaşi şi mereu altul”. Dar mai poate fi sincer scriitorul luându-şi atâtea identităţi? Problema sincerităţii este, aşa cum spune Antonio Jose Saraiva în Historia da Literatura Portuguesa, „problema capitală în înţelegerea operei lui Pessoa”. Reflectă toţi aceşti heteronimi adevărata gândire a lui Pessoa, ori la mijloc e un joc ocult, un joc al simulării? Evantaiul personalităţilor care formează universul pessoan ne arată o extraordinară fecunditate artistică. Mihai Zamfir, în Formele liricii portugheze, vorbeşte despre o „diviziune ontologică a personalităţii poetului”. Pessoa le creează heteronimilor săi biografii şi opere distincte, căci are nevoie ca „f

Jurnalul lui Gide

Andre Gide Jurnal (vol. I-IV) Traducere de Cezar Sandu-Tiţu, Alexandra-Andreea Sandu-Tiţu şi Raluca Vârlan, Editura Cartier, 2008 Editura Cartier a reuşit remarcabila performanţă de a publica pentru prima oară în limba română versiunea integrală a celebrului jurnal ţinut de Gide din 1890 până în 1950. E o carte care nu poate lipsi din biblioteca cititorilor adevăraţi. Totuşi, nu înţeleg cum de a luat naştere gidismul, cum de au fost influenţaţi atâţia intelectuali remarcabili de acest om sec, admirator al comunismului, pedofil, exhibiţionist fără margini, ipocrit şi grandoman. Modul în care Gide se raportează la comunism ţine de un anumit teribilism intelectual, de o maimuţăreală specifică multor occidentali, în special francezi, din acele vremuri. Din dorinţa de a-şi justifica existenţa, Gide insistă pe ideea că individualismul şi comunismul sunt compatibile. E un scriitor francez de succes, care călătoreşte foarte mult, în special în ţările care îi oferă pradă sexua

Melancolica moarte a Băiatului-stridie

Melancolica moarte a Băiatului-stridie (Ed. Humanitas, 2009) este o carte bizară. Poezie de-un umor negru, într-un stil voit copilăresc. Versurile dinamice au un aer zglobiu, chiar inocent, contrastând spectaculos cu îngrozitoarea lume pe care o descriu, o lume populată de personaje care abia mai păstrează contactul cu umanul. Ne întâlnim cu Roboţelul („Nu era cald, n-avea cârlionţi/ şi n-avea nici piele./ Doar un strat de cositor subţire şi rece.”), cu Fata cu mulţi ochi [„Era chiar draguţă/ (dar şi neomenească!)”], cu Puştiul-pată („el are un singur talent:/ lasă în urmă nişte pete livide.”), cu Băiatul-stridie („Zece degete la mâini, tot aşa la picioare,/ avea puţulică, vedea,/ putea auzi şi simţea,/ dar normal?/ Nu prea.”), cu Roy, băiatul-toxic („Ce el obişnuia să respire/ pe ceilalţi îi asfixia!”), cu Mumiuţul („era tare şi-năuntru suna găunos”), cu Gunoiela („Puţea ca un sconcs,/ mereu plină de zoaie.”), cu Sue („fata care obişnuia/ să tragă pe nas superglue”) etc. Ne aflăm l

Lumea Sofiei

Sub aparenţa unui roman, Jostein Gaarder a realizat în Lumea Sofiei (Ed. Univers, trad. Mircea Ivănescu, 2004) o foarte accesibilă şi atractivă istorie a filosofiei, fiind declarată în 1995 cea mai vândută carte de ficţiune din lume. Un succes imens, având în vedere subiectul tratat. Pentru cine vrea să cunoască rapid şi într-un mod plăcut principalele idei filosofice, Lumea Sofiei e unealta perfectă. După cum ştim, filosofia se traduce ca iubire (philo) de înţelepciune (sophia). Aşadar, romanului i s-ar mai fi putut spune şi “Lumea înţelepciunii”. Dar Sofia se numeşte şi personajul principal al cărţii (asta dacă nu punem la socoteală că însăşi filosofia deţine acest rol), o fetiţă de 14 ani, căreia i se prezintă ideile principalilor gânditori, de la Thales la Camus. Din punct de vedere strict literar, cartea nu e una cu virtuţi deosebite, dar aici trebuie pus un bemol: ar fi fost foarte greu de dezvoltat latura ficţională, dacă ne gândim la imensul bagaj pedagogic pe care autorul