Am tot auzit vorbindu-se despre Aerobiciclete (Editura Brumar, 2010), volumul de poezie semnat de Bogdan O. Popescu. Unii vorbeau de el cu entuziasm, alţii aruncau neîndurători cu piatra: „ah, BOP scrie precum optzeciştii.” Cei din urmă aveau dreptate. Dar mişto e că şi primii aveau dreptate să fie entuziasmaţi, căci BOP reuşeşte prin talent să se situeze deasupra unui simplu epigonism. Optzecismul trăieşte viguros în poezia acestui continuator. Plăcerea cu care îi citeşti poezia înlătură orice tendinţă de a-l mai încorseta pe autor într-o generaţie sau alta. Până la urmă, pentru a mă gândi departe, foarte departe, cât de tare va mai conta nesincronizarea (prea puţin însemnată ca număr de ani) lui BOP cu autorii optzecişti peste, să zicem, 500 de ani?! Staţi, staţi, nu săriţi, ştiu că nu prea avea cum să se sincronizeze cu optzeciştii, din simplul motiv că e mai tânăr decât aceştia, precum ştiu şi că aruncând cu o aşa generozitate poezia lui BOP peste veacuri, propovăduind supravi...
- scriitor -