MOARTEu

În zahăr de pepene (Editura Polirom, 2004, traducere de Liviu Bleoca) e o aiureală simpatică, poetică, o distopie scrisă de Richard Brautigan (nu mă dau în vânt după beatnici, dar autorul acesta e un nebun magic). Pagină după pagină, citeam și nu-mi venea să cred în ce fel de lume mă aruncă americanul, o lume în care aproape totul e făcut din zahăr de pepene, în care soarele e ba roșu, ba auriu, cenușiu, negru, alb, albastru sau cafeniu. Și-n lumea asta exista un loc numit MOARTEu, un fel de casă à la Hundertwasser dusă la extrem, în care natura continua să existe la fel ca afară. Prin camera de zi trecea un râu de-a lungul căruia erau înșirate canapele și felinare. Tot aici întâlnim copaci și bolovani. O altă încăpere ținea loc de păstrăvărie și de sală de dans. Apoi mai exista o Uzină Uitată, întinsă „pe o suprafață pe care nu putem și nici nu vrem să o străbatem” și-n care erau depozitate tot felul de lucruri uitate. Încearcă oare autorul să sugereze că e vorba despre o societate postindustrială? Se prea poate, dar cred că e mai bine, dacă nu vrei să o iei razna, să nu încerci să interpretezi cele citite și să te lași în voia poveștii. În lumea asta edulcorată, personajele par ușor cretine. Totul e banalizat, trăirile sunt seci. Atmosfera e stranie (dar cum oare ar putea fi într-o astfel de lume?!). Așa că n-am putut decât să fiu satisfăcut când ERUPTin și gașca lui s-au stabilit în niște barăci de lângă Uzina Uitată, hotărâți ca, la un moment dat, să le dovedească celorlalți ce înseamnă cu adevărat MOARTEu. Ei fabricau whisky din lucruri uitate și erau mai tot timpul beți. Într-o zi, abia ținându-se pe picioare, au venit la MOARTEu. ERUPTin a spus că MOARTEu a dispărut o dată cu tigrii care cândva îi ucideau pe oameni. Fuseseră niște animale foarte inteligente, care vorbeau limba oamenilor. Ei bine, ERUPTin și gașca lui au vrut să învie spiritul care existase altădată în MOARTEu. Nu era ce speram. Nebunia continua așa cum numai și numai Brautigan dorea. Rebelii au scos niște cuțite și s-au automutilat. Au sângerat până și-au dat duhul. Ceilalți au strâns „mizeria” și gata cu revolta. Mai e vorba în carte și despre o poveste de dragoste. Tot ușor stranie, precum e totul în lumea creată de Brautigan. Totul e straniu și captivant.

Moscova-Petușki

E seară. Privesc pe fereastră. Strada-i pustie și plină de zăpadă afânată, aproape neatinsă. Stâlpii de pe marginea drumului aruncă o lumină gălbuie. E o vreme bună pentru melancolii și băuturi spirtoase. Prin urmare, sunt melancolic și beau vodcă. Tocmai am terminat de citit Moscova-Petușki (Editura Cartier, 2004) și-mi vine să pornesc de nebun prin Bucureștiul ăsta ca o Moscovă, să bat cârciumile, să fiu un bețiv metafizic precum personajul lui Venedikt Erofeev. E de un haz nebun Venicika, eroul din Moscova-Petușki, dar o sfârșește rău, așa că mai bine stau liniștit în camera mea bine încălzită, mă gândesc la cartea pe care am citit-o, beau încă un păhărel de vodcă, apoi mă culc. Am vrut să vă spun că mi-a plăcut mult romanul (numit de autor: poem), dar, iată, n-am reușit decât să scriu un text neserios. Luați trenul spre Moscova-Petușki. Călătorii fără bilet îi dau nașului câte un gram de alcool pe kilometru. Aproape niciun călător nu are billet. Evident, nașul se face criță. La fel se întâmplă și cu muncitorii din fabrici și uzine. Întreaga Rusie socialistă se clatină, se afundă-n ruină.

atenţie, cad pietre!

atenţie, cad pietre! scrie la intrarea în defileul sufletului meu, dar tu
n-ai văzut asta şi ai apăsat până la fund pedala de acceleraţie. acum nu
mai păstrez în mine decât caroseria automobilului tău avariat şi urmele
cauciucurilor, ca nişte răni ce se şterg încet.


din volumul Cântecul greierilor de sub calea ferată, editura Curtea Veche, 2007

Stai la rând, Românie!

Jurnalul (Editura Humanitas, 2009) Oanei Pellea e o mostră de curățenie sufletească. Cine caută în el niscai virtuți literare ori ideatice ieșite din comun nu prea le va găsi, dar va găsi în schimb sufletul arzător al acestei mari actrițe. În fața instinctului autoarei către bun-simț, către o lume civilizată, către frumos, nu poate sta nimic. Dorința de normalitate topește, acoperă, transformă, ca o lavă, tot ce ar putea să i se opună. „Mi-e foarte, foarte dor de frumos şi de bun. Mi-e dor de oameni delicaţi şi buni. De oameni deştepţi şi generoşi. De educaţie şi tradiţie. Mi-e dor de bun-simţ şi bunăvoinţă”. „Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educaţie, subcultura, mârlănia. Doare - doare - doare (...) Stai la rând, Românie! Parte din tine trebuie să înveţe. Să înveţe să se spele, să vorbească româneşte, să se respecte. Să se ierte. Scriu cu durere, cu mare durere despre ţara pe care o iubesc. Dar trebuie să ne trezim”. Ce formulă mai umilitoare pentru noi decât aceasta: „Stai la rând, Românie!”? Uneori e nevoie ca un om de notorietatea și forța Oanei Pellea să ne spună simplu și grav că „trebuie să ne trezim”, fiindcă uităm adesea că lucrurile care par evidente rămân obscure atâta vreme cât ele nu sunt exprimate de oameni care să aibă credibilitate.

Este sau nu este Herta

Herta Muller s-a nascut in Romania, a publicat aici mai multe carti in limba germana, apoi, in 1987, reuseste sa ajunga in Germania, unde-si continua viata de scriitoare, publicand mai multe carti in limba… romana. Glumesc. Herta Muller e o scriitoare germana. PUNCT. Este sau nu este Ion, unica ei carte scrisa (de fapt, realizata ca un fel de colaj cu cuvinte decupate din ziare si reviste) in limba romana, sa fim seriosi, nu o transforma pe Muller intr-un autor roman. Spun asta pentru a le mai tempera elanul celor care apasa nejustificat pe cuvintele "scriitoare de origine romana", "scriitoare de limba germana si romana" sau chiar, o-ho-ho!..., "Romania a castigat Nobelul pentru literatura". Le recomand acestor oameni sa-si stearga ochii umeziti de emotie, sa traga aer in piept, ce mai, sa-si vina in fire. Romania nu a castigat nimic. Sa felicitam Germania pentru izbanda. De fapt, sa o felicitam mai intai pe Herta Muller si sa-i citim cartile (Editura Polirom a publicat trei dintre ele: Animalul inimii, Regele se-nclina si ucide si Este sau nu este Ion; poate veti gasi prin anticariate si Inca de pe atunci vulpea era vanatorul, roman aparut in 1995 la editura Univers). Daca a meritat sau nu Nobelul, pentru mine nici nu mai conteaza, caci premiul suedez mi se pare ca e departe de a mai reprezenta distinctia cea mai inalta pe care o poate primi un scriitor. Desigur, nimic nu se compara cu notorietatea pe care ti-o aduce Nobelul, cel putin pentru o vreme (cati dintre noi stiu, de exemplu, cine sunt Sully Prudhomme, Verner von Heidenstam ori Wole Soyinka?), dar asta nu inseamna ca Elfriede Jelinek e mai valoroasa decat Mario Vargas Llosa, Imre Kertesz decat Thomas Pynchon ori Jean-Marie Gustave Le Clezio decat Michel Tournier.

Târfe asasine

Chilianul Roberto Bolaño (1953-2003), despre care Susan Sontag a spus că este „cel mai influent şi admirat romancier al generaţiei sale din întreaga lume hispanică“, vă spun sincer că până să fie publicat la Editura Curtea Veche îmi era total necunoscut. Vă imaginați cât de curios am fost să văd care e treaba cu scriitorul ăsta. Am citit o carte de povestiri cu un titlu kitsch: Târfe asasine. Nici vorbă să umblu cu volumul în cauză prin metrou (de vreo trei luni umblu cu metroul – prietenii știu de ce). Riscam să creadă lumea că citesc vreun thriller-porno. Ei, dar să trecem la... lucruri serioase. Târfe asasine, așadar. Ca să n-o mai dau pe după cireș, aflați că chilianul chiar e un scriitor mare (bietei Susan Sontag îi trebuia, desigur, sprijinul meu!...).
Bolaño are un tupeu fantastic. Kitschul acela din titlu se regăsește și în povestiri, dar e un kitsch controlat, pe care autorul îl toarnă în texte ca pe un drog. Literatura, o doamnă venerabilă, nu-i așa?, la Bolaño este high, merge clătinându-se pe tocuri, cu părul în degringoladă. Și ce să vezi? Deși totul pare clădit pentru un verosimil sănătos, lucruri dintre cele mai bizare vin și te lovesc surprinzător peste mutra ta de cititor neobișnuit cu un astfel de tratament. Mă rog, ați înțeles unde bat, tipul e original. Are vână, imaginație și un stil aparent nu foarte îngrijit, fără fraze sofisticate, dar care reușește să-i impună cititorului o stare unică. Un autor cum nu ați mai citit. Poate să vă placă sau nu, dar nu vă va lăsa indiferenți.
La Editura Curtea Veche au mai apărut, de același autor, romanele O stea îndepărtată și Nocturnă în Chile.

Bestiarul lui Julio Cortázar

Julio Cortázar, volumul de debut, Bestiar (Editura Polirom, 2009, traducere de Tudora Șandru Mehedinți), povestiri, realism magic, adică ai senzația că ți se spune ceva, dar totul e doar vrăjeală, o vrăjeală foarte inteligentă, de mare scriitor, un fel de coșmar în care realismul și fantasticul, naturalul și bizarul se îmbină în cel mai firesc mod până te ia amețeala. Unul varsă iepurași pe gură, alții cresc mancuspii. Nu știți ce e aia o mancuspie? Ei bine, aflați că e un animal imaginat de Cortázar. O femeie urcă într-un omnibuz. Toți pasagerii au buchete cu flori și o privesc ciudat. Ei îi e frică. Apoi mai urcă cineva: un bărbat. Nici el nu are flori. Se așază lângă ea. Șoferul omnibuzului se năpustește fioros asupra lor, dar reușesc să se salveze. Alina Reyes, o femeie bogată, trăiește în „cea de departe”, o întâlnește pe un pod din Budapesta, e o cerșetoare, o îmbrățișează, rămâne în ea, o privește cum pleacă pe Alina Reyes, frumoasa în taior albastru, care nu mai e ea, căci ea e acum cerșetoare. Un frate și o soră locuiesc într-o casă ce e ocupată treptat de niște ființe misterioase. Uneia, expertă în dulciuri și lichioruri, îi mor, în condiții bizare, logodnicii. O casă e bântuită de un tigru... Lucruri de genul ăsta. Povești. Feeria literară domină textul, nu ți se oferă idei, ci doar o beție de cuvinte. Fantasticul zace cu ghearele înfipte în țeasta realității și te privește cu ochi hipnotici. Lumi paralele suprapuse într-un singur tablou.