Dialoguri în oglindă

marți, 20 martie 2012

Ați citit Haia Sanis?

Literatura română cred că nu și-a găsit nici până azi o evaluare întru totul echilibrată. Multe opere importante au rămas dacă nu în umbră, cel puțin în penumbră. Pe de altă parte, sunt destule opere anoste care sunt discutate și rediscutate pozitiv, fiind astfel menținute aproape de primul pluton al literaturii noastre. Evident, nu am eu forța de a schimba această stare de fapt. Degeaba spun că un roman total necunoscut, Poveste de iarnă, al unui istoric literar și eseist remarcabil, e vorba despre Mihai Zamfir, este extraordinar. Ce contează dacă în celelate cărți de proză Zamfir nu a mai convins?! Ați citit Poveste de iarnă? Citiți-l, e un roman adevărat. Sau nu-l citiți. Treaba voastră. Puteți continua să vă luptați cu romanele greoaie, prăfuite, indigeste de-a dreptul, dar care sunt, nu-i așa?, APROAPE CAPODOPERE. Ha! Dacă însă vreți literatură vie, puteți citi două romane minunate de Costache Olăreanu: Avionul de hârtie și Ficțiune și infanterie. Nu contează ce spun criticii. Citiți cărțile astea. Atât. Eu nu sunt critic, zău așa, sunt doar un cititor care stă de vorbă cu alți cititori (activi sau potențiali). Am întâlnit atâția tineri inteligenți blocați în supa călduță care li se propune, adeseori, ca mare literatură română. Le spun să citească Întâmplări în irealitatea imediată („în”, nu „din”, așa cum aud de multe ori, chiar și din gura unor oameni care se consideră cunoscători ai cărții), capodopera lui Max Blecher, pe care unii o expediază în sertarul cu bizarerii avangardiste. Dumnezeule! Le spun să citească Sfârșitul bahic, singurul mare roman semnat de Petru Popescu (să nu-mi spuneți de Prins și de Dulce ca mierea e glonțul patriei, vă rog!). Le spun să citească Lunga călătorie a prizonierului, romanul lui Sorin Titel, dar nu forțându-se să găsească logica unei parabole a dictaturii comuniste, așa cum ne învață mai toți criticii. E interesant că romanul lui Popescu a fost tradus și a avut succes în Anglia și-n Olanda, la fel cum romanul lui Titel a fost tradus, având de asemenea succes, în Franța. Da’ ce, ne luăm noi după proștii ăia din Vest?! Și le mai spun acelor tineri să citească Haia Sanis, nuvela lui Sadoveanu, o altă capodoperă a literaturii noastre lăsată să zacă în uitare. De aceea vă-ntreb: ați citit cărțile astea? Debarasați-vă de judecățile critice pe care le-ați tot auzit și citiți de plăcere, veți descoperi că literatura noastră înseamnă mai mult decât vi se spune în manuale și în istoriile literare.

sâmbătă, 17 martie 2012

Exercitiu de admiratie

Am fost aseara la Libraria Bastilia, la lansarea cartii lui Angelo Mitchievici, "Decadenta si decadentism in contextul modernitatii romanesti si europene (sfarsitul secolului al XIX-lea, prima jumatate a secolului XX)", aparuta anul trecut la Editura Curtea Veche. Am ajuns cu intarziere (of, defectul meu vechi!), pe Ioana Parvulescu nu am mai putut-o asculta si-mi pare rau, dar i-am putut auzi vorbind pe Sorin Alexandrescu si Ioan Stanomir, precum si pe autorul cartii. Citesc de vreo trei zile fascinat din cartea lui Mitchievici. Omul acesta reuseste sa aiba o privire larga asupra decadentei si a decadentismului, totul este situat foarte bine in contextul social al epocii. Nu este, asadar, doar o carte de istoric literar. Avem si o alta perspectiva, iar asta ii ofera lucrarii o rotunjime care poate satisface atat publicul interesat de literatura, cat si pe cel interesat de lumea in care literatura decadenta "isi facea de cap". Mi s-a parut foarte interesanta afirmatia lui Mitchievici de aseara, prin care spunea ca desi studiul sau se opreste la perioada de pana la instaurarea comunismului, ar fi putut dovedi ca literatura decadenta s-a manisfestat in continuare, chiar daca nu respectand intotdeauna trasaturile originale. Am mai aflat aseara si ca Mitchievici a publicat, tot anul trecut, la Editura Institutul European, o carte care formeaza un diptic perfect cu volumul de la Curtea Veche, este vorba despre "Simbolism şi decadentism în Arta 1900". Sper ca o voi gasi prin librariile din Bucuresti. Daca mai pun la socoteala si volumul de la Humanitas, "Umbrele paradisului. Scriitori romani si francezi in Uniunea sovietica", aparut tot in 2011, deja sunt uimit de forta intelectuala a lui Angelo Mitchievici. Dar nu cantitatea primeaza in admiratia pe care i-o port autorului (desi volumele sale sunt in format A4 si au cate 500-600 de pagini fiecare - nu stiu, desigur, cum stau lucrurile in privinta celui de la Institutul European), ci calitatea studiilor sale. Sunt carti incheiate la toti nasturii. Sa avem grija de Angelo Mitchievici, sa-l pretuim, oameni ca el sunt rari la noi. Intr-o tara a lucrului facut pe genunchi, omul acesta ne arata ca se poate si altfel.

marți, 13 martie 2012

Pe cand o luasem razna (volum in pregatire)

Ciprian Măceşaru

Pe când o luasem razna

- poeme -

„o lungă întoarcere-acasă”

îmi plac
ambuteiajele,
am atunci vreme
să trăiesc un pic.

până la
primul semafor
înghit
patru pagini de poezie
din cartea
proptită-n volan.
am vreme să descopăr
crăpăturile
din frumoasele
case
de altădată,
să schimb câteva vorbe
cu mine,
să pun întrebări,
să răspund.

până la primul stop
e o lungă întoarcere-acasă.

„cuvintele”

aș vrea să vă povestesc
despre blocul cu două etaje din dristor
despre patul cu două femei
despre celelalte cuvinte
despre trupul meu așteptând apocalipsa la duș
despre trenul în care
la-ntoarcere
am gândit cele mai secrete planuri secrete
despre gara micului meu oraș
despre zâmbetul iubitei mele din liceu
despre cum am trecut pe lângă ea cu un scut
în dreptul inimii
despre cum m-am trezit a doua zi
cu o barbă lungă până-n pământ
despre adolescența căreia îi pierdusem mirosul
aș vrea să vă povestesc
despre rafinăria din micul meu oraș
despre cum era proiectată pe fundalul întrebărilor mele
despre cum am descoperit că muzica nu are întotdeauna note
despre primul sân pe care l-am mângâiat
despre prima mea cădere din lună
despre lacul în jurul căruia am fost alergat
de un bețiv care-mi striga numele invers:
„Nairpic Urașecăm! Nairpic Urașecăm!”
despre cum am driblat într-o zi
toți copiii din echipa adversă și am marcat
cel mai spectaculos gol din toate timpurile
despre fagurii plini cu miere din care nea Purje
mă lăsa să mănânc
despre cum s-a rostogolit în ’89 soarele
ca o minge uriașă
pe strada noastră, dintr-un capăt în altul
despre cum a strigat nenea Codreanu:
„A căzut dictatorul!”
și apoi a izbit cu haina în praf
despre cerul spre care în copilărie priveam
fascinat și înfricoșat
despre îngălbenitele pagini din biblie
pe care bunica mi le citea
în lumina blândă a lămpii cu gaz
despre cum am crezut la grădiniță
în prima zi
că lumea se va sfârși
despre pașii grei ai tatălui răsunând
în jurul patului meu
despre palmele fine ale mamei mele
lipite de trupul meu rozaliu
de proaspăt născut
aș vrea să vă povestesc despre toate astea
și despre toate celelalte
dar nu mai am cuvinte
și nici nu știu dacă nu cumva am uitat deja totul

„lacul”

vreau să vă povestesc
despre lac
despre spinările de crap
despre pescari și despre lansetele
cu care dădeau la agățat
despre Purcărea cu pumnul lui de fier
„Dumnezeii mă-tii!” stropșea printre dinți
și lovea în câte-un braconier
vreau să vă povestesc cum într-o zi
a ieșit din lac o cruce aurită
și lumea a venit să se roage
apoi s-a ivit și o turlă
apoi încă o turlă
și încă o turlă
și lumea plângea de fericire și de uimire
și spinările de crap erau mai multe ca niciodată
doar că lacul seca și crapii se culcau cuminți
se adânceau în ziduri
și într-o zi fu văzută întreaga biserică
era frumoasă
cu turle răsucite
cu pești pictați pe ziduri
cu-o cruce aurită
și lumea a năvălit în lacul secat
să se roage-n locașul acela
dar apa a țâșnit din pământ
și mulți au murit înecați
apa s-a ridicat
s-a ridicat
a trecut de vitralii
de turle
de cruce
a înghițit biserica-ntreagă

de atunci
oamenii privesc spinările negre
și se gândesc la cei pieriți în lac

„pata”

întotdeauna,
cât sunt plecat,
în casa mea se sinucide
o femeie frumoasă.

niciodată nu ajung la timp
pentru a o salva.

găsesc
doar umbra ei,
pe podea,
ca o pată de sânge.

„e deja foarte târziu”

pe ecranul ferestrelor
rulează același film deloc promițător
beau o cafea rece
ar trebui să mă-mbrac
să fac încă o dată efortul de a fi responsabil
picură în creierul meu
heroina unui vis de-acum antic
în liceu visul ăsta
mă făcea să fiu atât de tembel înduioșător
stăpânit de o febră aiuritoare
mă împiedicam cu entuziasm
îmi lăsam sângele din colțul gurii
să curgă
îmi plăcea să fac pe eroul
fetele nu dădeau doi lei
pe eroismul meu
ele plecau întotdeauna
cu tipii plini de tupeu

cineva sună insistent la ușă
eu stau la birou și scriu poemul ăsta schilod
mă gândesc că e deja foarte târziu
am întârziat la serviciu
n-aș vrea să fiu concediat
mi-e frică
dar scriu încă un rând
și încă unul
cineva sună la ușă
la naiba!!!
pe umerii mei s-au așezat labele
unei fiare
care se pregătește să mă muște de cap

„jumătatea mea plină”

cafea fierbinte,
o frumoasă duminică,
motanul lângă mine,
tihnă,
n-am niciun drac de azvârlit
în gura acestui poem
și mă simt stingher
îmbrățișând starea asta de bine.

nu sunt obișnuit să văd
jumătatea mea plină,
lumina ce mi se exfoliază pe chip.

e chiar mișto așa,
fără furie și dezgust,
fără deprimare și spaimă,
mulțumit că-mi sunt oasele
și mințile-ntregi.

„mișcarea de rezistență”

pe limba mea
zac toate poemele nescrise
pe limba mea
sunt ambasadele țărilor pe care încă nu le-am cucerit
pe limba mea
e un viitor imperiu poetic

sub limba mea
se pregătește o mișcare de rezistență

„un ochi”

ca un lup sorb cu gâtul întins
din lunile trupului tău

în palmele mele lunile tale au străbătut
mii de kilometri
au răsărit și au apus fără-ncetare

de lunile trupului tău
am agățat leagănul meu de bețiv visător
din ele am mușcat cu poftă sau cu ură
până la sânge
cu urechea lipită de ele am ascultat
în plină dictatură
cântece de libertate

te iubesc așa cum știu eu
cu cizma
te-am aruncat în pușcăriile mele
ți-am șters numele
ești doar un număr
un deținut

vei putea să închizi a iertare un ochi
măcar unul?

„tatăl meu”

tatăl meu
e dușmanul meu

bătrânul meu tată
e singur
în casa de la Câmpina
în casa aia fără gaze
fără lumină

tata a smuls ulucile din gard
le-a pus pe foc
una câte una

peste drum
e rafinăria
cu rezervoarele ei uriașe
argintii
ca niște burți grase de pește

tata stă seara în pat
pe întuneric
înfofolit
și se gândește la mine

scriu poemul acesta
și mă rog ca iarna să fie mai blândă

dușmanul meu
e tatăl meu

„Lecția de schi”

Uneori e mai bine să nu te gândești la nimic.
Regretele sunt pietricelele
din valvele inimii.
Uneori e mai bine să taci și să faci,
uneori nu-i prea târziu,
uneori uiți ceea ce nu se poate uita.
Viața e o lecție de schi gratuită,
următoarea lecție nu știi ce e
și nici cât o să coste.

„Puzzle”

Sunt un poet atât de puțin inspirat,
cuvintele emigrează din mine,
supărate că nu au de muncă,
se-mbulzesc în Ieudul fără ieșire,
în țara lui Pop, Ioan Es. Pop,
agentul zero zero patru sute șapte,
în țara cu râuri de alcool a lui Ion Mureșan,
între pulpele femeilor mereu tăvălite de blajinul Brumaru,
se transformă în albi iepuroi,
angajându-se la scamatorul rimelator Șerban Foarță,
se transformă în sângele Angelei Marinescu,
în motocicleta parcată sub stele a nostalgicului Mircea Cărtărescu
sau în motocicleta de lemn a lui Ștefan Manasia.
Luând cu asalt troleibuzele, autobuzele, metroul, tramvaiele,
ele se mută din Militari, unde locuiesc eu,
în Berceni, în anotimpul inventat de păpușarul Komartin.
Se duc ca nebunele în Republica Federală Daniel Bănulescu,
chit că e război între Statul de Nord și Statul de Sud.
Încercănate, umblă cu Mihail Gălățanu,
mortul ăla îndrăgostit, îndopate cu diapazoane.
Dresate de Ciupureanu se furișează cu mișcări de insectă
pe străzile mele interioare,
cu lacrimi de fericire în ochi evadează din mine.
Călătoresc cu aerobicicletele lui Bogdan O. Popescu
în nordul Ioanei Nicolaie
sau în ținuturile din sud ale Andrei Rotaru.
Se duc glonț în orașul cu un singur locuitor
sau se așază la masă cu Marx și-o pun de-o beție,
apoi încep să behăie cele zece cântece funerare ale Elenei Vlădăreanu,
cântecele eXcesive ale lui Dan Sociu
și, spre dimineață, blues-ul pentru cai verzi al Letiției Ilea.
A doua zi, mahmure, ele o iau de la capăt,
se duc acasă la Robert Șerban,
să vadă un film despre stafia cu buzunare,
apoi, speriate de Apocalipsa după Marta,
urcă scara lui Iacob până în patria A4 a Anei Blandiana,
lăsând ceva ruj pe icoanele din casa teslarului.

„Primele nopți”

Unde sunt strigătele noastre?
În burțile peștilor care bântuie oceanele,
În praful de pe tobe,
În vântul care îndoaie brazii din munți?
Plămânii mei au pierdut amintirea lor,
Strigătele noastre sunt poeme de Homer și Virgiliu,
Sunt toate acele șoapte pe care ni le-am spus
În primele nopți.

„Ca un pește metalic”

Vă spun cu sinceritate,
eram singur.
Stelele,
nişte pinteni de cowboy,
se-nfigeau în acoperişul de tablă.
Se adunau clipele moarte,
ca nişte alge,
la picioarele mele.
Visul din şira spinării
fora direct în creier,
încerca să ajungă la miezul fierbinte.
Desenasem pe trupul meu
o hartă a obsesiilor,
limbile ceasului indicau
cu mare precizie,
la fiecare 5 minute,
una câte una,
obsesiile mele.
Am golit toate sticlele cu alcool,
am scurs toate paharele.
Un fotoliu zăcea răsturnat,
nişte chiloţi atârnau veseli de bec:
era o perfectă dezordine.
Lipsea doar sentimentul acela de abandon.
Ceva se încăpăţâna să-mi spună
că sunt un prefăcut.
Se ducea dracului văicăreala mea,
râdeam de felul jalnic în care arătam.
Dimineaţa avea să-mi aducă oboseala pe chip,
urma să strâng de gât rămăşiţele nopţii,
să mă golesc de particulele de vis,
ca un peşte metalic strălucind în apa rece
să spun tot ce e de spus despre mine.

„Poeme de la Balcic”

pentru Odilia Roșianu

*

uneori,
la mari înălţimi,
vulturii surâd,
dar cine să-i vadă?

*

peste instrumentele
balcicului,
noaptea a pus tandru o labă.

iahturile şi bărcile clipocesc înlănţuite.

lumea devine un cer-pământ,
mi-l injectez cu poftă în venă.

*

cum de admirăm valurile?!
ele surpă malurile siguranţei noastre.

*

castelul mariei,
de fapt o casă cu minaret,
un ozn aterizat pe plajă
într-o vreme în care
extratereştrii locuiau printre noi.

*

pe cer
norii sunt forme
miraculoase.

aici jos
ei sunt doar ceaţă.

*

duc pe tălpile-ncinse
cocaina balcicului.
*

în grădina englezească,
pe tronul de piatră-al mariei.

marea încerca să ajungă la mine.

*

o sticlă de vin
de la queen’s winery house.

am vărsat-o în mare.

marea s-a clătinat.

*

ești goală.

curenţii mă poartă în larg.

de la fereastră luminezi ca un far.

*

să treci
prin ploaia de meteoriţi.

prin ce miracol
sunt zile
când nu ne atinge niciunul?!

*

coapsa albă a balcicului
se scufundă în mare.

*

casa se clatină,
se scutură toată,
mă ridic privesc pe fereastră,
am trecut demult de geamandură.
salvamarii au pornit după noi,
în bărcile lor de hârtie,
cu coifuri strălucitoare pe cap
şi suflând în trompete de vată.

*

kruni, dionissopolis, balcic.
mă întreb cum se va numi peste o mie de ani locul acesta?

*

în stella maris
mi-am dezgropat inima.

*

pe faleză,
o pisicuţă atât de drăguţă
a înfipt gheara
într-un şarpe de mare.

am fotografiat-o.
nu o mai interesa şarpele mort,
nu o mai distra.

pisicuţa s-a ascuns sub o bancă.

mă privea plictisită
şi era atât de drăguţă.

*

noaptea,
printre cactuşii mariei.

se întrupaseră acolo
traci, greci, bulgari, valahi, turci şi tătari.

se luptau ori dansau,
nu mi-am dat seama.

*

în oglinda imensă
din cuibul liniştit
m-am aflat dintr-o dată tăcut.

*

falusul meu
între fesele negre
ale sclavei din vis.

ejaculez spumă de mare.

*

o ancoră veche,
de peste doi metri înălţime,
rezemată de un supermarket.

deriva nu e posibilă.

*

am ajuns mai departe de mine însumi,
mai departe de rezervaţia mea,
am privit înapoi, m-am privit pe îndelete,
nu mi-a plăcut ce-am văzut.
mă voiam cât mai departe,
dar cu fiecare pas pe care-l făceam
dispărea câte o bucată din mine.

*

pe pontonul ros de valuri,
ținându-ne de mână.

spre dimineață,
ne trezim în mijlocul mării.

*

oglinda:
cerul sau marea?

***

Balcicul ascuns în mine.

Hoții mă înjunghie
cu ciocurile lor vulgare,
hoții în șlapi și bermude,
cu aparatele lor de fotografiat
pline de apusuri de soare.
Mâinile lor viguroase
țin ridicate pahare cu bere,
ochii lor umezi mă privesc fericiți.