Este sau nu este Herta

Herta Muller s-a nascut in Romania, a publicat aici mai multe carti in limba germana, apoi, in 1987, reuseste sa ajunga in Germania, unde-si continua viata de scriitoare, publicand mai multe carti in limba… romana. Glumesc. Herta Muller e o scriitoare germana. PUNCT. Este sau nu este Ion, unica ei carte scrisa (de fapt, realizata ca un fel de colaj cu cuvinte decupate din ziare si reviste) in limba romana, sa fim seriosi, nu o transforma pe Muller intr-un autor roman. Spun asta pentru a le mai tempera elanul celor care apasa nejustificat pe cuvintele "scriitoare de origine romana", "scriitoare de limba germana si romana" sau chiar, o-ho-ho!..., "Romania a castigat Nobelul pentru literatura". Le recomand acestor oameni sa-si stearga ochii umeziti de emotie, sa traga aer in piept, ce mai, sa-si vina in fire. Romania nu a castigat nimic. Sa felicitam Germania pentru izbanda. De fapt, sa o felicitam mai intai pe Herta Muller si sa-i citim cartile (Editura Polirom a publicat trei dintre ele: Animalul inimii, Regele se-nclina si ucide si Este sau nu este Ion; poate veti gasi prin anticariate si Inca de pe atunci vulpea era vanatorul, roman aparut in 1995 la editura Univers). Daca a meritat sau nu Nobelul, pentru mine nici nu mai conteaza, caci premiul suedez mi se pare ca e departe de a mai reprezenta distinctia cea mai inalta pe care o poate primi un scriitor. Desigur, nimic nu se compara cu notorietatea pe care ti-o aduce Nobelul, cel putin pentru o vreme (cati dintre noi stiu, de exemplu, cine sunt Sully Prudhomme, Verner von Heidenstam ori Wole Soyinka?), dar asta nu inseamna ca Elfriede Jelinek e mai valoroasa decat Mario Vargas Llosa, Imre Kertesz decat Thomas Pynchon ori Jean-Marie Gustave Le Clezio decat Michel Tournier.

Târfe asasine

Chilianul Roberto Bolaño (1953-2003), despre care Susan Sontag a spus că este „cel mai influent şi admirat romancier al generaţiei sale din întreaga lume hispanică“, vă spun sincer că până să fie publicat la Editura Curtea Veche îmi era total necunoscut. Vă imaginați cât de curios am fost să văd care e treaba cu scriitorul ăsta. Am citit o carte de povestiri cu un titlu kitsch: Târfe asasine. Nici vorbă să umblu cu volumul în cauză prin metrou (de vreo trei luni umblu cu metroul – prietenii știu de ce). Riscam să creadă lumea că citesc vreun thriller-porno. Ei, dar să trecem la... lucruri serioase. Târfe asasine, așadar. Ca să n-o mai dau pe după cireș, aflați că chilianul chiar e un scriitor mare (bietei Susan Sontag îi trebuia, desigur, sprijinul meu!...).

Bolaño are un tupeu fantastic. Kitschul acela din titlu se regăsește și în povestiri, dar e un kitsch controlat, pe care autorul îl toarnă în texte ca pe un drog. Literatura, o doamnă venerabilă, nu-i așa?, la Bolaño este high, merge clătinându-se pe tocuri, cu părul în degringoladă. Și ce să vezi? Deși totul pare clădit pentru un verosimil sănătos, lucruri dintre cele mai bizare vin și te lovesc surprinzător peste mutra ta de cititor neobișnuit cu un astfel de tratament. Mă rog, ați înțeles unde bat, tipul e original. Are vână, imaginație și un stil aparent nu foarte îngrijit, fără fraze sofisticate, dar care reușește să-i impună cititorului o stare unică. Un autor cum nu ați mai citit. Poate să vă placă sau nu, dar nu vă va lăsa indiferenți.

La Editura Curtea Veche au mai apărut, de același autor, romanele O stea îndepărtată și Nocturnă în Chile.

Bestiarul lui Julio Cortázar

Julio Cortázar, volumul de debut, Bestiar (Editura Polirom, 2009, traducere de Tudora Șandru Mehedinți), povestiri, realism magic, adică ai senzația că ți se spune ceva, dar totul e doar vrăjeală, o vrăjeală foarte inteligentă, de mare scriitor, un fel de coșmar în care realismul și fantasticul, naturalul și bizarul se îmbină în cel mai firesc mod până te ia amețeala. Unul varsă iepurași pe gură, alții cresc mancuspii. Nu știți ce e aia o mancuspie? Ei bine, aflați că e un animal imaginat de Cortázar. O femeie urcă într-un omnibuz. Toți pasagerii au buchete cu flori și o privesc ciudat. Ei îi e frică. Apoi mai urcă cineva: un bărbat. Nici el nu are flori. Se așază lângă ea. Șoferul omnibuzului se năpustește fioros asupra lor, dar reușesc să se salveze. Alina Reyes, o femeie bogată, trăiește în „cea de departe”, o întâlnește pe un pod din Budapesta, e o cerșetoare, o îmbrățișează, rămâne în ea, o privește cum pleacă pe Alina Reyes, frumoasa în taior albastru, care nu mai e ea, căci ea e acum cerșetoare. Un frate și o soră locuiesc într-o casă ce e ocupată treptat de niște ființe misterioase. Uneia, expertă în dulciuri și lichioruri, îi mor, în condiții bizare, logodnicii. O casă e bântuită de un tigru... Lucruri de genul ăsta. Povești. Feeria literară domină textul, nu ți se oferă idei, ci doar o beție de cuvinte. Fantasticul zace cu ghearele înfipte în țeasta realității și te privește cu ochi hipnotici. Lumi paralele suprapuse într-un singur tablou.

Caşalotul pierdut în amurg

S-a terminat Bookfest și am un of. Oameni buni, cum să dați iama prin lanul de Amurg și să lasați teribilul cașalot Moby Dick să zacă-ntr-un ocean de nepăsare?! Nu pricep. Știu, gusturile nu se discută, dar zău că, dacă vreți aventură, romanul lui Herman Melville (publicat la Editura Polirom) e imbatabil. Și de ce să nu citiți despre o aventură plină de miez (nu zic cu substrat filosofic, că mi-e teamă să nu dați bir cu fugiții), în loc să citiți despre una kitsch, lipsită, așadar, de virtuți literare? Culpabilizabili, în toată povestea asta, sunt și criticii, care pur și simplu nu au reacționat. Să fie oare acesta prețul pe care trebuie să-l plătească o carte celebră? Să nu mai aibă chef criticii să amintească de un roman intrat demult în istoria literaturii, despre care s-a vorbit enorm cândva? Dar ce facem cu tinerii care se lasă vrăjiți de marketingul fără scrupule dus adesea de editori? Deh, o editură are nevoie de bestseller-uri pentru a putea supraviețui, căci cum să-l mai publici pe Heidegger dacă nu le dai oamenilor în cap cu vreun Alchimist, ori pe Nicolaus Cusanus dacă nu o lași și pe Jennifer Weiner să povestească chic despre cum e să fii Super-tare la pat? Evident, editorii nu trebuie blamați (atâta vreme cât ei publică și cărțile importante). În schimb, criticii ar trebui să echilibreze balanța promovării, să pună adică mai multe vorbe bune pe talerul dedicat marilor cărți. Din păcate, așa cum am spus, reacția lor este, uneori, anemică (dacă nu total inexistentă), căci nu doar Moby Dick a fost ignorat, ci și alte romane fundamentale, precum Berlin Alexanderplatz, Moartea lui Virgiliu (ambele apărute la editura Paralela 45), ori Conștiința lui Zeno (Polirom). Reeditate după foarte multă vreme, aceste opere ar fi meritat o reacție pe măsura valorii lor.

Cum te poți rata ca scriitor

Ca să te distrezi citind Cum te poți rata ca scriitor (Editura Humanitas, 2009) e nevoie de un singur lucru: să ignori sentimentul de milă care te încearcă față de autorii comentați de Alex Ștefănescu. Eu, drept să vă spun, m-am amuzat fără oprire (vai, sunt un ticălos!).
De cele mai multe ori, criticul se folosește de umorul involuntar al scriitorilor, comentând sugestiv fragmente alese din „operele” acestora, ca în exemplul următor:
„Protagonistul romanului o găzduiește la un moment dat, în propria lui locuință, pe o femeie frumoasă, Mădălina, și, ca în atâtea romane (sau filme) americane, îi respectă intimitatea. Ea rămâne în sufragerie, în timp ce el, discret, se retrage în dormitor. Iată însă că femeia îi bate la ușă:
<< - Am nevoie de un prosop. >>
Bineînțeles, eroul lui G.P. nu profită de ocazie. Îi spune de unde poate lua un prosop și se culcă singur în patul lui.
Aici apare însă și un element de originalitate: întins în pat, bărbatul se întreabă dacă femeia va găsi sau nu va găsi hârtie igienică la toaletă.
Se creează astfel un moment de suspense, în stilul lui G.P.…”
Alex Ștefănescu a scris întreg numele autorului, eu însă am îndrăznit să intervin, folosind doar inițialele. Nu vreau să-l necăjesc și mai tare pe G.P., deși, după ce te-a lovit biciul lui Alex Ștefănescu, orice altă critică nefavorabilă nu mai poate părea decât o mângâiere pe creștet. Pe de altă parte, G.P. (precum și toți ceilalți autori aleși de Alex Ștefănescu pentru a ne arăta cum te poți rata ca scriitor), din momentul în care și-a făcut publică creația trebuia să știe că se expune riscului de a fi comentat negativ de critici. C'est la vie!

PESSOA

Există la Fernando Pessoa o conştientizare a schimbării, a îndepărtării individului de acel „eu însumi” al diferitelor etape din viaţa unui om, ca şi cum în noi am duce mai multe persoane. Aşa se explică imboldul său de a scrie sub diverse nume. Încearcă astfel să-şi satisfacă „insaţiabila şi infinit multipla dorinţă de a fi mereu acelaşi şi mereu altul”. Dar mai poate fi sincer scriitorul luându-şi atâtea identităţi? Problema sincerităţii este, aşa cum spune Antonio Jose Saraiva în Historia da Literatura Portuguesa, „problema capitală în înţelegerea operei lui Pessoa”. Reflectă toţi aceşti heteronimi adevărata gândire a lui Pessoa, ori la mijloc e un joc ocult, un joc al simulării? Evantaiul personalităţilor care formează universul pessoan ne arată o extraordinară fecunditate artistică. Mihai Zamfir, în Formele liricii portugheze, vorbeşte despre o „diviziune ontologică a personalităţii poetului”. Pessoa le creează heteronimilor săi biografii şi opere distincte, căci are nevoie ca „fiecare să fie din ce în ce mai puţin Fernando Pessoa”, după cum spune Jose Saramago în Anul morții lui Ricardo Reis. Cei încrâncenaţi să găsească într-o operă reflectarea creatorului ei au mari probleme când se ciocnesc de arhipelagul pessoan. Desigur, au existat dintotdeauna poeţi proteici (aşa cum au existat şi cei monocorzi), dar la Pessoa această nestatornicie a formei poetice a atins apogeul. Nici un alt creator nu a reuşit să vibreze atât de puternic pe atât de multe voci.

Jurnalul lui Gide

Andre Gide
Jurnal (vol. I-IV)
Traducere de Cezar Sandu-Tiţu,
Alexandra-Andreea Sandu-Tiţu şi Raluca Vârlan,
Editura Cartier, 2008

Editura Cartier a reuşit remarcabila performanţă de a publica pentru prima oară în limba română versiunea integrală a celebrului jurnal ţinut de Gide din 1890 până în 1950. E o carte care nu poate lipsi din biblioteca cititorilor adevăraţi. Totuşi, nu înţeleg cum de a luat naştere gidismul, cum de au fost influenţaţi atâţia intelectuali remarcabili de acest om sec, admirator al comunismului, pedofil, exhibiţionist fără margini, ipocrit şi grandoman. Modul în care Gide se raportează la comunism ţine de un anumit teribilism intelectual, de o maimuţăreală specifică multor occidentali, în special francezi, din acele vremuri. Din dorinţa de a-şi justifica existenţa, Gide insistă pe ideea că individualismul şi comunismul sunt compatibile. E un scriitor francez de succes, care călătoreşte foarte mult, în special în ţările care îi oferă pradă sexuală (acesta fiind, de altfel, criteriul care făcea ca o ţară să i se pară interesantă sau nu). Gide afirmă că înţelepciunea începe acolo unde sfârşeşte teama de Dumnezeu. Nu are rost să înşir aici toţi înţelepţii care au trăit cu teama lui Dumnezeu. Lumea pe care o propune Gide, o lume fără Dumnezeu, este una dezumanizată, atroce, imorală. Un om putred acest Gide, dar nu-l putem ignora.