CIPRIAN MĂCEȘARU

Despre ce vorbim când vorbim despre iubire de Raymond Carver. Scurtele povestiri amintesc de tristeţea şi melancolia care emană din tablourile lui Hopper. Aceeaşi economie a mijloacelor, aceleaşi frânturi obişnuite de viaţă. Carver prezintă o lume măcinată de regrete, dar fără zgomot asurzitor de fanfară, ci cu sunet înfundat, discret. Pesimismul lui Carver este diluat de o undă de umor care face din Despre ce vorbim când vorbim despre iubire o carte nu neapărat mai puţin dureroasă, ci mai uşor suportabilă.

Mă uit cu Cezara la nişte poze cu Raymond Carver, scriitorul ei preferat. Nu înţeleg cum de un autor cu un puternic simţ al ridicolului poate să fie atât de afectat în faţa aparatului foto. Cu capul în palme, cu mâinile încrucişate pe genunchi, cu o mână ţinută în dreptul feţei, de fiecare dată e artificial, îngrozitor de artificial, ceea ce nu pot spune despre literatura lui. Nu ştiu cum s-a născut moda asta cu poza care trebuie să te livreze lumii dând pe dinafară de genialitate. Poate de la celebra fotografie în care Einstein apare cu părul vâlvoi şi cu limba scoasă. Ăsta e exemplul cel mai accesibil, dar cred că aş putea aminti şi un Schopenhauer la fel de zbârlit, dar cu o privire crâncenă, de lunatic, departe de atitudinea ludică a lui Einstein. Filosoful face pe geniul care suferă, fizicianul – pe clovnul genial. Carver vrea să pară doar genial. Nu-i iese. Nu e suficient de extravagant. Extravagant am spus? Mi-au ţâşnit în minte figurile lui Dali şi Warhol. Doar primul avea...