Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din aprilie, 2010

ecograffiti

-->
-->

--> Ruxandra Novac – ecograffiti (Editura Vinea, 2003, 2006). Poeme dense, inteligente şi dure, ce se definesc ca un plonjon în intim şi în angoasă. Scriitoarea îşi arată sentimentele cu multă discreţie, sofisticat, uneori cu o bună obscuritate. Impresia pe care o ai este că îţi vorbeşte din culise, în timp ce pe scenă nu e nimeni. Intuieşti persoana de dincolo de decoruri, dar trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce auzi. Cititorului nu i se dă voie, în ciuda destăinuirilor pe care le găseşte în carte, să intre sub clopotul de sticlă al autoarei. Totul e bine sigilat. Novac nu-ţi plânge pe umăr, nici măcar nu te priveşte. Se exteriorizează fără a se face – iată paradoxul! – vizibilă.


-->

Claudiu Komartin

--> Poezia lui Komartin ține de un existențialism melancolic. Autorul înfășoară în straturile textelor sale povești sau sentimente crude, parcă abia scoase din pântecul minții, nu se teme să se arate vulnerabil, gata să-și frângă gâtul de muchia vieții, nu caută să-și escaladeze propria dimensiune umană pentru a-și croi alta, neadevărată. Komartin nu scrie o literatură prin care să-și falsifice personalitatea. Autenticitatea, intimitatea și profunzimea dau multora dintre poeziile sale o greutate excepțională.

Pentru buna întrebuințare a timpului

Radu Petrescu (1927-1982), scriitor important, reprezentant, alături de Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Alexandru George și Tudor Țopa, al Școlii de la Târgoviște, autor al unuia dintre cele mai reușite romane românești: Matei Iliescu; dar și al unei substanțiale cărți de eseuri – Meteorologia lecturii; precum și al unui jurnal impresionant (1944-1982), dar care până în prezent nu a fost publicat integral. Ultimul volum din acest jurnal a apărut anul trecut la editura Paralela 45 (unde, de fapt, e pe cale să fie publicată întreaga operă a autorului), se numește Pentru buna întrebuințare a timpului și acoperă perioada 1971-1976.
Un mare pasionat de Vergiliu și de Dante, dar mai ales de Stendhal, Radu Petrescu resimte clasicismul ca pe o obligatorie matcă a creaților sale, de unde, însă, are ambiția de a se ridica deasupra epocii în care trăiește, de a aduce ceva cu totul nou în arta prozei (nu doar românești). Permanent nemulțumit de orbirea contemporanilor săi, care nu văd …