Treceți la conținutul principal

Pentru buna întrebuințare a timpului


Radu Petrescu (1927-1982), scriitor important, reprezentant, alături de Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Alexandru George și Tudor Țopa, al Școlii de la Târgoviște, autor al unuia dintre cele mai reușite romane românești: Matei Iliescu; dar și al unei substanțiale cărți de eseuri – Meteorologia lecturii; precum și al unui jurnal impresionant (1944-1982), dar care până în prezent nu a fost publicat integral. Ultimul volum din acest jurnal a apărut anul trecut la editura Paralela 45 (unde, de fapt, e pe cale să fie publicată întreaga operă a autorului), se numește Pentru buna întrebuințare a timpului și acoperă perioada 1971-1976.

Un mare pasionat de Vergiliu și de Dante, dar mai ales de Stendhal, Radu Petrescu resimte clasicismul ca pe o obligatorie matcă a creaților sale, de unde, însă, are ambiția de a se ridica deasupra epocii în care trăiește, de a aduce ceva cu totul nou în arta prozei (nu doar românești). Permanent nemulțumit de orbirea contemporanilor săi, care nu văd construcția cu totul originală a romanului Matei Iliescu, ajunge să facă o destăinuire șocantă. El spune, nici mai mult, nici mai puțin, că: „în istoria romanului, Matei Iliescu al meu înscrie un moment la fel de important ca momentele Balzac, Flaubert, Joyce”. Și pentru a ne convinge că așa stau lucrurile, dă tot felul de explicații despre ce înseamnă cartea sa, despre cum a fost ea construită (ce-i drept, e aici o artă pe care puțini dintre scriitorii noștri o au)…, căci, mai spune autorul, „vreau să se știe, dacă aceste foi vor ajunge sub ochii cuiva în anul 2050, că eu am știut ce am făcut”.

Dar nu putem reduce doar la această chestiune un jurnal bogat, cu o scriitură delicată, rod al unui om care, absorbit aproape numai de problemele literare, expuse adesea savant, dă senzația că îi lipsește chiar componenta umană, fiindcă Radu Petrescu, chiar și atunci când își descrie hainele cu care e îmbrăcat sau când vorbește despre bolile sale, pare să discute despre literatură – e vorba aici, desigur, despre mult discutatul estetism al autorului. Omul nostru pare atât de absorbit să privească literar totul, să creioneze orice mică situație așa cum Pallady, un pictor pe care-l iubea foarte mult, își executa desenele, cu acel viguros minimalism al liniilor, al construcției pline de poezie. Da, e multă poezie în jurnalul acesta, dar, paradoxal, autorul, obsedat cum e să o obțină, ni se arată ca un om nu prea carismatic. Artiștilor mari, însă, le putem ierta un astfel de păcat, nu-i așa?

Postări populare de pe acest blog

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.


Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă?

Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Încercând s…