Radu Petrescu (1927-1982), scriitor important, reprezentant, alături de Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Alexandru George și Tudor Țopa, al Școlii de la Târgoviște, autor al unuia dintre cele mai reușite romane românești: Matei Iliescu; dar și al unei substanțiale cărți de eseuri – Meteorologia lecturii; precum și al unui jurnal impresionant (1944-1982), dar care până în prezent nu a fost publicat integral. Ultimul volum din acest jurnal a apărut anul trecut la editura Paralela 45 (unde, de fapt, e pe cale să fie publicată întreaga operă a autorului), se numește Pentru buna întrebuințare a timpului și acoperă perioada 1971-1976.
Un mare pasionat de Vergiliu și de Dante, dar mai ales de Stendhal, Radu Petrescu resimte clasicismul ca pe o obligatorie matcă a creaților sale, de unde, însă, are ambiția de a se ridica deasupra epocii în care trăiește, de a aduce ceva cu totul nou în arta prozei (nu doar românești). Permanent nemulțumit de orbirea contemporanilor săi, care nu văd construcția cu totul originală a romanului Matei Iliescu, ajunge să facă o destăinuire șocantă. El spune, nici mai mult, nici mai puțin, că: „în istoria romanului, Matei Iliescu al meu înscrie un moment la fel de important ca momentele Balzac, Flaubert, Joyce”. Și pentru a ne convinge că așa stau lucrurile, dă tot felul de explicații despre ce înseamnă cartea sa, despre cum a fost ea construită (ce-i drept, e aici o artă pe care puțini dintre scriitorii noștri o au)…, căci, mai spune autorul, „vreau să se știe, dacă aceste foi vor ajunge sub ochii cuiva în anul 2050, că eu am știut ce am făcut”.
Dar nu putem reduce doar la această chestiune un jurnal bogat, cu o scriitură delicată, rod al unui om care, absorbit aproape numai de problemele literare, expuse adesea savant, dă senzația că îi lipsește chiar componenta umană, fiindcă Radu Petrescu, chiar și atunci când își descrie hainele cu care e îmbrăcat sau când vorbește despre bolile sale, pare să discute despre literatură – e vorba aici, desigur, despre mult discutatul estetism al autorului. Omul nostru pare atât de absorbit să privească literar totul, să creioneze orice mică situație așa cum Pallady, un pictor pe care-l iubea foarte mult, își executa desenele, cu acel viguros minimalism al liniilor, al construcției pline de poezie. Da, e multă poezie în jurnalul acesta, dar, paradoxal, autorul, obsedat cum e să o obțină, ni se arată ca un om nu prea carismatic. Artiștilor mari, însă, le putem ierta un astfel de păcat, nu-i așa?