CIPRIAN MĂCEȘARU

Felix Nicolau scrie în „Luceafărul de dimineață” (nr. 2 / 2012) despre cărțile mele. Îi mulțumesc pentru un text foarte generos (atât ca aprecieri, cât și ca întindere)! "Ciprian Măceşaru a crescut enorm de la un volum la altul. Dacă o ţine în ritmul ăsta, vremurile vor deveni grele pentru confraţi. Depinde doar de cantitatea de viaţă filtrată prin suflet pe care şi-o permite, la care rezistă. Aştept cu interes următoarea lui carte."  http:// www.revistaluceafarul.ro/ index.html?id=3934&editie=161

Partea a III-a ( In ruhig fliessender Bewegung ) din Simfonia pentru 8 voci şi orchestră de Luciano Berio şi Simfonia marină de Jacques Ibert. Expresia vocală la Berio este extrem de puternică, de descriptivă, suprapusă peste o orchestraţie în care apar citate din Simfonia a II-a de Mahler. Ibert aminteşte de Stravinski şi de Honegger, dar e foarte interesant. Mai puţin luminos, dar îndeajuns de curajos. Caută teme pline de forţă şi de multe ori reuşeşte să le găsească. Prin Bacchanale , Ibert a vrut să se apropie de Dansul săbiilor , dar n-a prea reuşit.

Symphonie en re mineur – Franck. Arhitectonic ă (nu sunt convins că termenul ăsta nu e un barbarism, deşi îl întâlnesc la mai toţi criticii noştri muzicali) uimitoare, sinceritate, patetism bine temperat. Îi simţi pe Beethoven, Schumann, uneori chiar şi pe Wagner, însă doar într-o viguroasă sinteză. Mai mult, Franck duce mai departe discursul muzical al înaintaşilor săi. Desigur, asta nu îl ridică mai sus decât ei.

Simfonia nr. 3 şi Trei piese în stil vechi – Górecki. Suflu liric copleşitor. Muzică esenţializată, cristalizată la maximum. De remarcat cum creşte prima parte a simfoniei, de la notele grave, executate cu o instrumentaţie sumară, până la momentul apoteotic, de-o luminozitate orbitoare, efect obţinut şi prin intervenţia sopranei, pentru ca apoi să descrească, revenind la tonalitatea joasă a începutului. Cele Trei piese au aceeaşi textură fină şi radiantă, ultima amintindu-mi puternic de muzica lui Tavener.

Pictura realistă a lui Hopper transmite într-un limbaj al simplităţii, adesea minimalist, un puternic amestec de solitudine şi melancolie. Sunt puţine lucrurile care animă tablourile americanului, oamenii apar rar, totul e static, încremenit, de parcă lumea ar fi rămas pustie sau aproape pustie. Un aer de stranietate, metafizic, în genul lui Giorgio de Chirico, domină multe dintre lucrările care înfăţişează ”exterioare”, aşa cum sunt Le Bistro (1909), Skyline , Near Washington Square (1925), November , Washington Square (1932-59), Approaching a City (1946), High Noon (1949) ori Four Lane Road (1956). Alteori se simte influenţa impresioniştilor Manet şi Pissarro, a căror experienţă e adaptată de Hopper la spaţiul american. Cu adevărat excepţionale sunt ”interioarele”, acele priviri aruncate în întimitatea unor personaje oarecare, mereu triste, parcă uşor epuizate, care fie abia au sosit de undeva, fie sunt în aşteptarea cuiva sau a ceva. Poate cel mai valoros tablou din acest ci...

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap...

Formidabilă ştiinţă a aşezării în spaţiu la Tintoretto, în Hristos spălând picioarele Apostolilor , dar este inadecvată plasarea acestei scene într-un palat. În plus, subiectul e tratat într-o manieră prea italienească – arhitectura, veşmintele, gondolele (!!!) care se văd afară, plutind pe apă. Tintoretto a căutat, probabil, să le găsească personajelor o atitudine cât mai firească, lipsită de patosul întâlnit de obicei în astfel de lucrări, dar cred că a exagerat. Cei patru discipoli rămaşi la masă par aproape plictisiţi de ceea ce se întâmplă. La fel şi cel aflat undeva la intrare, retras, rezemat de soclul înalt al unei coloane, cu capul sprijinit în palmă. Apoi secvenţa hilară în care unul dintre apostoli stă aşezat în fund, pe un veşmânt î ntins pe pardoseală, în vreme ce altul se chinuie din răsputeri să-l descalţe. Şi pentru ca totul să fie perfect, în planul cel mai apropiat, chiar în mijloc, şezând cuminte: un câine.

Joshua Reynolds îi reproşa lui Bernini, într-unul dintre discursurile sale despre artă, că i-a întipărit lui David o „expresie vulgară”. Mai exact, îi reproşa că, în timp ce aruncă piatra, David îşi muşcă buza de jos. Deşi Reynolds a fost un tip foarte inteligent şi un artist excepţional, o asemenea critică nu poate azi decât să ne amuze. Totuşi, să nu uităm că şi vechii greci credeau că urâtul nu are ce căuta în artă. De aceea nu vezi vreo urmă de efort pe chipul Discobolului . Tot aşa, după cum corect observa Lessing, Laocoon , muşcat de şarpe, e departe de a avea o faţă schimonosită de durere, căci „durerea, în toată deformanta ei vehemenţă, nu putea fi îmbinată cu frumuseţea. Artistul a trebuit deci să micşoreze durerea, să potolească ţipetele până la a face din ele suspine; nu pentru că strigătul e semnul unui suflet de calitate inferioară, ci pentru că sluţeşte faţa î ntr- un mod respin gător”.

2004 14 august. Madrid. Aeropuerto de Barajas . Prima bucată de pământ străin pe care calc . Zeci de coloşi înaripaţi sclipesc în soare, unii încremeniți la sol, docili, alții furioși, decolând sau aterizând, sfârtecând aerul și urlând asurzitor. Sunt foarte emoționat. Diseară vom lua trenul spre Barcelona. 15 august. Barcelona. Oricât ai vrea să reacționezi invers față de gloată, primul lucru pe care vrei să-l vezi când ajungi aici este Sagrada Familia . Ieșim de la metrou chiar lângă impunătoarea catedrală. Gaudí a căutat să folosească în opera asta tot ce a învățat; rezultatul (atât cât înseamnă el acum): un amestec bizar de modele ornamentale naturale și elemente ale stilului neogotic și manierist, o construcție înspăimântatoare prin forța geniului, dar nereușită prin “ghiveciul” arhitectural pe care îl propune. Orașul e magic. Un fel de cetate ideală, cu munte, mare, vechi și nou, un animal bizar, fascinant, frumos colorat, vesel, mândru și mai ales nespus de îndră...

Prozatorul Stelian Ţurlea scrie în Ziarul de duminică [nr.31 (514), săptămâna 6-12 august 2010], în cadrul rubricii Cartea de literatură , despre Focul din tâmplă : "Un jurnal care acoperă perioada 2000-2009 şi care descrie cu fervoare şi febrilitate în special experienţele culturale care i-au fundamentat autorului personalitatea. Dan C. Mihăilescu, care semnează prefaţa acestei cărţi, prezintă întâlnirea sa cu autorul ca pe una dătătoare de surprize şi pe de-a-ntregul captivantă - impresie care se va confirma prin parcurgerea volumului. Iată o schiţă de portret: "Ciprian citeşte efervescent, este meloman rabiat şi înghite pictură cu o bulimie de nedescris. Bate insaţiabil muzeele şi expoziţiile, are un cult pentru George Enescu, dar şi pentru Italo Svevo, ascultă stoner rock, dodecafonie, indie, math rock, imnuri gregoriene, Mahler şi jazz de toate culorile, trece cu egală nonşalanţă asimilatoare de la Vermeer la Dali, de la Magritte la Bernea, de la Prokofiev, Kafka, B...

„Ce se etalează aici este o sumă forfotitoare, incandescentă, de virtualităţi. Un palpitant spectacol de acumulări, filtrări şi concentrări estetice, derulat în decorul pustiitor al României jalnic-postmoderne, dominate de incultură, grobianism, dezumanizare, o ţară parcă hipnotizată de scrâşnetul lui Caliban: „Stăpâne, luaţi-i cărţile!” Cum să nu admiri necondiţionat aşa o fierbinte coregrafie meditativă, deopotrivă juvenilă şi agil exersată, ingenuă şi experimentată, într-un peisaj uman ireversibil alterat de prostie, rea voinţă, rea credinţă şi neputinţă?” Dan C. Mihăilescu

--> --> --> --> Ilustraţie de Mike Reed (www.redwing.hutman.net; www.mikereedart.com) *** Prozatorul Cristian Robu Corcan, cunoscut î n special pentru romanul Gravură în mi bemol , apărut acum câţiva la Editura Humanitas şi tradus în limba sârbă, a scris pe blogul său (cristianrobucorcan.wordpress.com): “ Focul din tâmplă este o carte agreabilă, rară în contextul literar românesc, o carte curajoasă în măsura în care zâmbeşte prietenoasă --> “cerberului repudierii culturii” tocmai printr-un angajament de aluvionare culturală. Acest jurnal este, fără îndoială, o --> “delectabilă punere în scenă” (citeaz ă aici din prefaţa lui Dan C. Mihăilescu, n.m.) , născut, dincolo de refuzul mârlăniei şi al inculturii, dintr-o miraculoasă şi tămăduitoare coborâre în sine, din reveriile adânci ale unui om inteligent sufleteşte.” *** Filosoful Sorin Lavric, exeget al lui Noica, dar şi autor al unor eseuri care anunţă o carte de mare impact ...

* S ă - ţ i impui forma, s ă te faci vizibil, s ă evadezi din vertijul general, s ă devii, adic ă , mai puternic decât for ţ a care vrea s ă te surpe, s ă te construie ş ti, s ă te ridici mai repede decât poate haosul s ă te strice, s ă ai o vitez ă în plus. * De ce oare încearcă unii oameni să transforme credința, din mister în doctrină?! Dincolo de mister, credința, supusă exclusiv principiilor rațiunii, nu poate exista decât ca vanitate. * M ă întristeaz ă momentele când gândurile îmi sunt acaparate de lumea obiectiv ă , de banalul cotidian, în defavoarea, a ș adar, lumii subiective. Asta arat ă c ă în metafizica mea, în interiorul meu au fost aruncate ni ș te ancore ale realit ă ț ii obiective. E ca o corupere a spiritului, ca o murd ă rire a lui. Nu po ț i tr ă i f ă r ă s ă interac ț ionezi cu lumea obiectiv ă (poate doar un ascet reu ș e ș te asta), îns ă problema e de a nu-i permite cotidianului s ă dilueze substan ț a ta intim ă . * Poate fi di...