Treceți la conținutul principal

„Focul din tâmplă” (fragmente)


* Să-ţi impui forma, să te faci vizibil, să evadezi din vertijul general, să devii, adică, mai puternic decât forţa care vrea să te surpe, să te construieşti, să te ridici mai repede decât poate haosul să te strice, să ai o viteză în plus.
* De ce oare încearcă unii oameni să transforme credința, din mister în doctrină?! Dincolo de mister, credința, supusă exclusiv principiilor rațiunii, nu poate exista decât ca vanitate.
* Mă întristează momentele când gândurile îmi sunt acaparate de lumea obiectivă, de banalul cotidian, în defavoarea, așadar, lumii subiective. Asta arată că în metafizica mea, în interiorul meu au fost aruncate niște ancore ale realității obiective. E ca o corupere a spiritului, ca o murdărire a lui. Nu poți trăi fără să interacționezi cu lumea obiectivă (poate doar un ascet reușește asta), însă problema e de a nu-i permite cotidianului să dilueze substanța ta intimă.
* Poate fi disperarea un motor al căutării interioare, sau numai calmul te poate limpezi? Individul calm are tendinţa să se prezinte ca o proiecţie, ca o reflexie în oglinda lumii. Încearcă, adică, să se vadă din exterior, obiectiv. Disperatul se afundă în bezna interioară, se rupe de ceilalţi, e neîncrezător în voioşia lumii, în optimismul ei bezmetic. Primul este prea rece, cel de al doilea fierbe de-a dreptul. Omul calm crede în progres, disperatul are asupra lumii o viziune catastrofică. Ideală ar fi, dacă nu ar însemna un paradox, o disperare calmă.
* Oamenii se gândesc doar să-i strivească pe ceilalţi cu bunurile pe care le posedă, lucruri materiale, inutile, adesea de prost-gust. La ce mai e bună igiena sufletului? La ce mai e bună înălţarea spirituală? Vorba lui Baudelaire, „civilizaţia nu este maşina cu aburi, ci diminuarea păcatului originar”.
* Am nevoie de iluzie. Doar ea îmi poate da voinţa de a trăi.
* Cu cât este timpul mai vizibil, cu atât suntem mai nefericiți. Când nu ne pasă de timp, adică până pe la douăzeci, douăzeci şi ceva de ani, chiar treizeci în cazul unora, ne simţim înfloritori. Dar nu pentru că am ști cum să păcălim moartea, ci pentru că nu ne gândim la ea. Iar dacă totuși ne gândim, o facem doar din teribilism. Ni se pare interesant să fim triști (sau, mai bine spus, să mimăm tristețea), chiar dacă nu avem niciun motiv să fim așa. Căutăm deprimarea care să dinamiteze fericirea, dar, curios, exact asta o sporește, ca într-un fel de voluptas dolendi.
* Să amâni satisfacerea dorinței sexuale pentru a vedea mai întâi dacă există iubire. Puțini se mai încumetă azi la o astfel de abstinență. De regulă, fiziologicul primează. Abia pe urmă se construiește mitologia.
* Binele şi răul, feţele aceleiaşi monezi. Dai unui cerşetor un ban şi ai putea spune că fapta ta e bunătate pură, dar nu e, fiindcă răul surâde complice, văzându-ţi biata conştiinţă mulţumită. Meschinăria de a-ţi hrăni sufletul cu gesturi de compasiune faţă de semeni.
* Viaţa e prea scurtă ca să nu desconsiderăm naşterea şi moartea. Sunt evenimente care au loc mult prea des. Se naşte şi se moare frenetic. Omul s-a obişnuit atât de tare cu starea asta de fapt, încât îşi permite chiar să râdă de soarta sa. Îşi ironizează condiţia, destinul insignifiant, ce altceva ar putea să facă?
* Nu mi se pare că omul ar fi evoluat, ci doar că a acumulat experienţă şi informaţii care să-l ajute să rezolve mai uşor problemele. De la nimic, de la tabula rasa, a ajuns să posede, grăunte cu grăunte, munţi de cunoştinţe. De aceea, trebuie spus mereu şi mereu că meritul celor vechi e imens. Aristotel afirma că „începutul este poate lucrul cel mai important şi de aceea cel mai greu”.
* Există în om o vână puternică, arhetipală, acoperită de atâtea milenii de istorie. Nu devii niciodată, ci doar te îndepărtezi. Nu vorbesc aici despre nu ştiu ce primitivism, ci de o spiritualitate primordială. Malraux avea dreptate: doar arta supravieţuieşte şi salvează, restul se metamorfozează. Să ne regăsim meditând asupra spiritului din artă. Să înţelegem privind, nu doar să admirăm steril.
* Ne gândim adesea, deprimaţi, că viaţa e tragică, dar cât de uşor ne zboară gândul la lucruri dacă nu vesele, cel puţin banale. E ca atunci când încercăm zadarnic să ne amintim momentul în care am alunecat în somn. E aici ceva care ne trădează superficialitatea. O superficialitate salvatoare, evident.
* Fericirea trebuie elaborată, dobândită, ori ține de o trăsătură moștenită genetic? Fericirea există doar având anumiți parametri de intensitate și complexitate, fiind, așadar, numai una, absolută, ori este expresia exigențelor fiecărui individ? Un om simplu poate să spună că e fericit dacă are ce să pună pe masă, iar noi îl compătimim. Dar dacă el atinge cu adevărat fericirea, iar noi, cu aspirațiile noastre înalte, rămânem veșnic nefericiți?
* Mă întreb dacă nu cumva sunt bun doar fiindcă nu pot să fiu rău. Gândul mă îngrozeşte. Chiar şi faptul de a nu mai fi luat vreodată în calcul o astfel de variantă mi se pare de neconceput. Dacă fac pe moralistul doar pentru că sunt laş, fricos şi prost? Malatesta, din piesa omonimă a lui Montherlant, spunea clar: „singura contrapondere a ticăloşiei omului e, fără îndoială, laşitatea”.
* Resimt nevoia meschină de a răsuci pumnalul în rană, de a zgândări frica de moarte, de a o hrăni. Așa am devenit dependent de angoasa în fața morții. Ea e, paradoxal, imboldul meu existențial. Eu o hrănesc cu spaimele mele, ea îmi invadează substanța. Prin urmare, tot ce mă interesează cu adevărat stă sub spectrul morții. Tot ce citesc, tot ce văd, tot ce ascult. Fără ideea morții nu aș mai însemna nimic.
* Ceva îmi repugnă la cei care, lăsându-şi în urmă tinereţea plină de vicii, devin, pe măsură ce îmbătrânesc și rămân fără vitalitate, tot mai smeriţi, tot mai dornici să creadă că nu vor dispărea odată cu moartea, că există viaţa de dincolo, că există Dumnezeu. Frica îi înmoaie şi ei caută cu disperare salvarea. Încep să aibă, vorba lui D.H. Lawrence, „grija de-a construi corabia ce-o să îi poarte în cea mai lungă din călătorii”.
* Am momente în care sper cu toată fiinţa ca după spaima în faţa morţii, pe care o resimt acum, să vină o înţelepciune a bătrâneţii, o eliberare de zbucium, o liniştire a furtunilor interioare. De unde ştim că moartea nu e „cel mai mare dintre bunurile hărăzite omului”, întreba Socrate. Numai că posibilitatea ca moartea să însemne fericire nu poate elimina teama din faţa celeilalte posibilităţi, aceea a unei morţi dezastruoase, care să însemne neantul sau suferinţa veşnică.
* Un om care niciodată nu e obraznic ajunge să fie un mare plicticos. Obrăznicia e palma care înroșește carnea palidă a cuviinței. Desigur, vorbesc de obrăznicia care te ajută să ieși din convențiile absurde, de obrăznicia care eliberează sinele, care te ajută să descoperi lucruri noi, să progresezi, să devii mai bun în ceea ce faci. De aici tendința mea de a accepta „scăpările” anumitor oameni și de a respinge comportamentul fără cusur al altora. La fel privesc și frumusețea. Ea trebuie să iasă din serie, să aibă ceva surprinzător, așa cum odalisca lui Ingres are trei vertebre în plus.
* Bătrânețea și bolile sunt lucrurile pe care Dumnezeu ni le dă nu din răutate, ci pentru a ne face mai ușoară despărțirea de viața pământească. Să ne închipuim că ar trebui să murim când suntem sănătoși și tineri. Oare nu ne-ar fi infinit mai mare frica de moarte?
* Sunt labil psihic. Acum mă dau cu capul de pereți, peste doar un moment devin euforic. Ba mă scufund în beznele depresiei, ba mă arunc exaltat în brațele vieții. Trec de la psihoză la vitalitate cu o ușurință de neimaginat.
* Lupt să-mi ordonez viața, să o fac mai simplă, dar am senzația că devine tot mai haotică și mai complicată. E ca lupta gâzei prinse în pânza de păianjen: cu cât se zbate mai tare cu atât e mai fără scăpare.
* N-are niciun sens să încerci să cuprinzi necuprinsul. El se găsește și-ntr-un vârf de ac, dar tocmai de aceea nu ajungi să cunoști nici măcar acel vârf de ac.
* Resemnarea e boală, e slăbiciunea pe care moartea o vâră în suflet.
* E de mirare cum oamenii, deşi trăiesc atât de puţin, fac atât de mult rău umanităţii. Ce imbold nebunesc îi îndeamnă la asta?! Trăiesc câteva zeci de ani şi vor să schimbe lumea pe vecie, după bunul lor plac, deşi „peste toate o lopată de ţărână se depune”.
* Sunt cărţi pe care le citesc cu o inteligenţă pasivă, fiindcă nimic nu-mi activează imaginaţia. Pot fi cărţi inteligente, din care să aflu multe lucruri interesante, dar care să nu-mi stârnească propriile gânduri. În schimb, alte cărţi aproape că nu-mi dau voie să le citesc. Fiecare frază îmi pune mintea în funcţiune. Dar ciudat e că nu gândesc lucruri care să aibă prea mare legatură cu ceea ce citesc. Doar prin atingere (nu prin contaminare), cumva ciudat, ca un scurtcircuit, mintea mea începe să construiască idei.
* Există negativişti care contestă organizarea şi manifestarea întregii lumi, dar care reuşesc performanţa de a nu-şi dezaproba propria fiinţă. Ăştia sunt oamenii cei mai periculoşi. În momentul în care ajung să deţină o anumită putere, încearcă cu toate energiile de care dispun să transforme lumea după propriul lor plac.
* Sunt prea serios ca formă şi prea puţin serios ca fond. O nucă seacă.
* Sunt mai aproape de austeritatea chiliei monahale decât de impunătoarele catedrale ridicate pe munți de cadavre.
* Deși știm că oamenii sunt muritori, durerea pierderii unei persoane dragi izbucnește în noi de parcă nimic nu ne-ar fi pregătit pentru o astfel de pierdere. Epictet spunea că „dacă-ți iubești fiul sau soția, spune-ți că iubești o ființă muritoare și, dacă moare, nu vei fi deloc tulburat”. Este oare posibil așa ceva?!
* Ca să fii un bun orator trebuie ca mai întâi să fii un bun ascultător. Ca să fii un bun scriitor trebuie ca mai întâi să fii un bun cititor.
* Când îmi imaginez beatitudinea, nu îl pot vedea pe om decât într-un stadiu de idioțenie. Fără momentele de întunecare, fără Demon, fără spaime, omul nu e stârnit în sens cognitiv de nimic. Ca să își imagineze fericirea are nevoie de tenebre.
* Sunt mâncat de melancolii, de suferințe închipuite, absurde, încât mă șubrezesc înainte de a reuși să mă construiesc temeinic. E ceva distructiv în mine, ceva ca un monstru, ca un avorton pe care, culmea, chiar eu îl hrănesc cu plăcerea bolnavă de a suferi.
* Simt cum timpul devine, pe zi ce trece, un adversar tot mai redutabil. Din ceva nevăzut şi neînţeles se transformă într-o concretă şi hidoasă arătare. Cu cât este el mai vizibil, cu atât eu mă apropii mai tare de dispariţie. Nu e nicio filosofie să descoperi asta, doar că e al naibii de dureros. În liceu am scris o poezie care începea așa: „sunt tânăr,/ rup foile din calendar cu nerăbdare”. Astăzi nerăbdarea aceea a dispărut cu desăvârșire.


Postări populare de pe acest blog

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.


Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Interviu cu RĂZVAN PETRESCU

Răzvan Petrescu (n. 1956) este prozator, eseist, dramaturg. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1982. După ce profesează opt ani, renunță la medicină pentru a se dedica scrisului. A fost redactor la revistele Cuvîntul şi Amfiteatru, apoi la editurile Litera și Allfa. Din 2004 este redactor la Curtea Veche Publishing. A publicat volumele: Grădina de vară (proză scurtă), Editura Cartea Românească, 1989, premiul Fundaţiei „Liviu Rebreanu“; Eclipsa (proză scurtă), premiul oraşului Târgovişte pentru cea mai bună carte de proză a anului; Într-o după-amiază de vineri (proză scurtă), Editura Cartea Românească, 1997, premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, premiul ASPRO pentru cea mai bună carte a anului şi premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; Farsa, Editura Unitext, 1994, premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului; Primăvara la bufet, Editura Expansion, 1995, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie „…