„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
- Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubilis că „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă?
- Eu cred acum că mai important chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alternative, interesante, inteligente. Eu nu citesc poezie decît de dragul poeţilor. Existe poezii bune, chiar emoţionante pentru o anumită categorie de public, care mă lasă rece dacă nu sînt legate de un poet adevărat (adevărat nu are legătură cu vîrsta, prestigiul sau valoarea exponenţial-curriculară a poetului!)
Aşaaaa. Pe de altă parte, dacă poezia înseamnă metafore, simboluri, abstracţiuni complet dezlegate de viaţa adevărată, atunci ea merită să fie lăsată să leviteze, inutil, în vid, cît mai departe. Sau chiar băgată într-un borcan cu formol, bine strîns la gură! Majoritatea oamenilor au, din incultură şi din lipsă de entuziasm pentru viaţă, un concept de poezie atît de putred, că ţi-e şi ruşine în ziua de azi să mai spui că eşti poet (eu zic, de pildă, că sînt universitară, deşi nu-mi place să fiu profesoară, universitară!). Te bagă în borcanul stătut al literaturii stătute din creierul lor (cu siguranţă frumos). Pentru mine, poezia este o formă, o expresie a inteligenţei şi a energiei, a forţei (şi nu a gingăşiei!), o formă de continuă subversivitate şi, implicit, de etică, adică de atitudine. Ca să vorbesc despre ceea ce înseamnă pentru mine poezia, despre poeţii pe care-i iubesc (la fel de mult cum iubesc cîteva filme, cîţiva compozitori, cîţiva pictori sau cîteva trupe de muzică), despre ”ce-i poetu-n lume/ şi astăzi ce-i poetul” (ca sa-l parafrazez pe Eminescu) am avut nevoie de o întreagă carte pe care am numit-o Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie. O să apară în curînd şi are ca motto: ”Interzis proştilor de orice fel” (mă refer mai ales la ceea ce Gellu Naum numea ”proştii inteligenţi”). E şi un soi de satiră, e şi un Bildungspoem, participă la ea zeci de personaje (scriitori din toate timpurile şi locurile, studenţi, personaje de desen animat etc.). Are şi… ”coloană sonoră” care e importantă şi ar fi bine să se audă în mintea celor care mă vor citi! Scopul ei este să-l facă pe cititor să considere lectura nu un Memento mori, ci ca ţinînd de regimul lui carpe diem şi memento vivere ! Dar să revin la întrebare. În ziua de azi, de ”promovarea poeziei” ar trebui să se ocupe nişte oameni foarte inteligenţi, profesionişti. La televizor se făceau cîndva cvasidocumentarele alea jenante avînd ca personaj pe cîte-un poet. Poetul citea sub un copac sau scria la masa lui de… brad. Mai bine că nu! Ultima oară am văzut un fel de concurs de poezie în direct. M-am prăpădit de rîs, era de un imens comic involuntar!
- Aţi scris, într-un eseu din 1992, următorul îndemn: „Adolescenţi de toate vîrstele, uniţi-vă!”. Cum vedeţi acum, în anul 2006, raportul dintre gerontocraţie şi juventute în cultura română?
- Faţă de 1992 şi mai ales faţă de sfîrşitul epocii lui Ceauşescu, cînd am scris un poem care se numea Juventus - şi pe care l-am gîndit ca pe un manifest al generaţiei mele -, raportul s-a schimbat uimitor. Din fericire! Lumea în care eu am crescut ca adolescentă era profund gerontocratică, la toate nivelurile. Să fii tînăr era… aproape eroic, subversiv. Era şi, uneori, un fel de handicap. Tînăr şi frumos într-o lume autoritaristă, juventofobă (şi prin gerontocentrismul valorilor bătrînicioase!)… nu-i deloc uşor! Pledoaria mea pentru juventute trebuie legată de acel context, cel al adolescenţei mele. Altfel, eu cred într-un adolescentinism structural. Îl echivalez cu bunul curaj, cu entuziasmul, cu ex-centricitatea.
- Am găsit pe Internet un material intitulat: Simona Popescu-Femeia din umbra rachetei. Era vorba despre o altă persoană, dar mi-am spus că titlul acesta, văzut prin lentila suprarealismului, v-ar putea amuza. Poezia „bîntuie pe unde nici nu gîndeşti”, spuneaţi în Volubilis. Aşadar, aţi putea fi femeia din umbra rachetei?
- După ce mi-aţi semnalat prezenţa acestei Simona Popescu în spaţiul virtual, am pornit în căutarea ei. Am găsit-o şi… îmi place de ea. E directoare de relaţii publice a Asociaţiei Române pentru Aeronautică şi Cosmonautică (A.R.C.A.) şi are vreo douăzeci şi ceva de ani. Am citit că A.R.C.A. a produs un eveniment unic in istoria aeronauticii româneşti: lansarea primei rachete suborbitale realizate în România şi că, dacă am înţeles bine, Simona aceasta Popescu a inventat racheta Demonstrator 2B. Brovo ei! Era citată, la un moment dat, cu ceva care nu-i în retorica mea, dar e pe direcţia mea: ”Nu încetaţi să luptaţi pentru visele voastre, oricît de nebuneşti par ele pentru alţii”. Sîntem mai multe Simona Popescu, e şi o actriţă frumoasă şi tînără (am văzut-o la teatru), e o doamnă care se ocupă de domeniul apelor (purificarea apelor sau aşa ceva), mai este o doamnă care se ocupă de binefaceri. Dar mai e şi o jurnalistă, pe care am rugat-o de mai multe ori, de vreo 10 ani încoace, în zadar, să-şi adauge o iniţială (iniţiala pe care o foloseşte cînd semnează ca poetă – doamna scrie şi poezii). Dacă vreo confuzie cu celelalte nu mă deranjează deloc, aceasta cu doamna jurnalistă mă deranjează.
- Eckermann, în Precuvîntarea la celebrele lui Convorbiri cu Goethe, spunea că, din păcate, nu a reuşit să adune în cartea sa prea mult din bogăţia pe care i-a împărtăşit-o autorul lui Faust. Simţiţi, gîndindu-vă la relaţia dumneavoastră cu Gellu Naum, ceva asemănător?
- Gellu Naum nu încape într-o carte! Eu am scris despre el pentru că în felul acesta scriam, într-un fel, şi despre mine, despre ”poezia ca mod de viaţă”, cum zic suprarealiştii. Nu aş mai scrie aşa o carte despre vreun alt poet - poate cu o singură excepţie: Mircea Ivănescu. Pe el nu l-am văzut decît o singură dată, aş scrie despre poezia lui, care e un proiect intelectual, liric şi ideologic (de la idei!), emoţionant, de mare anvergură. Eu îl citesc pe Ivănescu ca pe un filozof (al amintirii, printre altele). Poate ar trebui să spun că mai e un poet ”tare” (deşi marginalizat în lumea literelor româneşti, dominată de poeţi liliririci!) pe care l-am luat aliat în construcţia volumului meu despre poezie: Ion Budai-Deleanu (”că parcă nu e ardelean - atîta îi de fain”, îl pun să spună pe-un personaj de-al meu în subsolul cărţii!).
- V-aţi declarat adesea o mare iubitoare a literaturii lui Gombrowicz. Mai avem azi de-a face cu poezia pe care o critica autorul polonez în lucrarea Împotriva poeziei?
- El le reproşa poeţilor că scriu o poezie sectară, că poeţii se citesc doar între ei şi că publicul lor este unul decerebrat, de ”admiratori în genunchi”. Poeţii despre care vorbea Gombrowicz, abstracţi, lirici la modul ilariant, cred că au cam dispărut, chiar şi de la noi. A dispărut şi publicul debil, îngenuncheat (mă întreb dacă a fost înlocuit cu un public inteligent, publicul beatnicilor, de pildă). Şi nu ştiu dacă poeţii se mai citesc între ei, tămîindu-se reciproc, din solidaritate de grup. Dincolo de grupuri, de generaţii, sper că poeţii se citesc, asumat, de-adevăratelea şi nu doar ca participanţi la acelaşi ”ritual” public.
- Aţi afirmat undeva că „prea sînt mulţi, suspect de mulţi poeţi, poeţei, poetaştri”, că „impostura e aici posibilă mai mult decît în orice alt domeniu” şi că nu mai credeţi în „poeţi fără opinii literare, fără atitudini literare personale”. N-ar fi fost la fel de valoroase cărţile dumneavoastră de poezie şi fără a vă exprima opţiunile literare, fără a vă manifesta critic?
- Pentru mine un poet este cineva care propune o atitudine, un proiect intelectual, o formă de sensibilitate (în care inima şi creierul se suprapun, ca-n parabolele zen!) şi chiar de viaţă. Mă uimeşte uneori vulgaritatea şi meschinăria gîndirii unora care se pretind poeţi, lipsa lor de cultură şi de interes pentru tot ceea ce a fost înaintea lor. Cred şi acum că un poet trebuie să fie şi un intelectual. Şi mai cred că pe lîngă ”educaţia sentimentală” (ca să zic şi eu ca Flaubert), el ar fi bine să aibă şi o educaţie morală, etică (constînd măcar în ocolirea compromisului, a ”petei de sînge intelectual” pe care, cu o vorbă a lui Lautréamont, nu o pot spăla nici mările şi oceanele!). Nu cred în cei care sînt înfioraţi şi lirici sau subersivi în poezia lor şi care în viaţă sînt cît se poate de pragmatici, de aliniaţi, aspirînd, pe faţă, la establishmentul căruia îi fac curte. E foarte la îndemînă să fii poet oarecare. Mai ales de cînd au dispărut şi rigorile meseriei… Am văzut asta într-o tabără de creaţie, pe vremea lui Ceauşescu. În trei zile, avîndu-i ca antrenori pe cîţiva poeţi optzecişti, elevi de liceu au început să se metamorfozeze – din epigoni nichitastănescieni sau sorescieni în poeţi ai noului trend. Pe mine m-a pus pe gînduri povestea asta. Aşadar, cu un bun antrenor, oricine poate mima discursul poetic. Despre lucruri asemănătoare scrie Ossip Mandelstam un text devastator care se numeşte Armia poeţilor. Cîtă dreptate are!
Ca să vă răspund, acum, direct la întrebare: eu nu m-am manifestat critic decît foarte rar, cu ocazia unor anchete literare, a unor invitaţii, interviuri... Am refuzat de mai multe ori să ţin cronică literară la nişte reviste, ca să nu fie nevoie să-mi judec confraţii. Dar, pentru mine, ceea ce scrie un scriitor, dincolo de literatura lui, e foarte important! Face parte din ”proiectul” lui - dacă are un proiect! (după cum vedeţi înlocuiesc cuvintul ”operă” prin ”proiect”, mi se pare un cuvînt mai plauzibil.)
- Aţi făcut parte din grupul celor 12 scriitori români aleşi să ia parte la programul Les Belles Etrangères. Spuneţi-mi, vă rog, cît de utilă vi s-a părut această acţiune şi dacă vreun editor din Franţa s-a arătat interesat să vă publice cărţile?
- M-am simţit bine în cele cîteva întîlniri pe care le-am avut cu un public diferit în Franţa. E interesant să vorbeşti despre tine într-o altă limbă, eşti mai dezinvolt, parcă nu ar fi vorba chiar despre tine! Nu am întîlnit editori sau critici literari. Nici nu eram invitaţi acolo pentru asta. Traducerile ţin de managementul cultural. Eu sînt doar scriitor. Nu ştiu decît să scriu cărţi. Nu întreţin relaţii ”profesionale”, nu o fac pe propriul agent literar. Nu mă pricep şi nici nu am chef. Îmi place cînd lucrurile merg de la sine, cum s-a întîmplat cu traducerea Exuviilor în poloneză. Un scriitor foarte cunoscut din Polonia a nimerit peste un fragment din romanul meu care se afla într-o antologie de texte traduse din literatura română în poloneză. Lui i-a placut ce scriu şi, deşi intenţiona să publice un scriitor bărbat din România (cum mi-a mărturisit atunci cînd ne-am cunoscut), a decis ca editura pe care o conduce împreuna cu soţia lui să publice cartea mea. Nu-l cunoşteam pe-atunci. Nici măcar nu ştiam ce mare scriitor e.
Cam aşa trebuie să se petreacă lucrurile, nu? Aşa e frumos. Dar trebuie să vă spun că ar fi nişte traducătoare interesate de ceea ce scriu eu. Mai departe, depinde numai de ele.aprilie 2006
(din volumul "Dialoguri în oglindă", Editura Curtea Veche, 2007)