“NU UN MODEL CULTURAL, PRECUM POSTMODERNISMUL, ÎI VA AJUTA PE AUTORII ROMÂNI SĂ RĂZBEASCĂ ÎN STRĂINĂTATE”
- Ce scriitori te-au călăuzit înspre şi prin literatură?
- Răspunsul extins la astfel de întrebări duce de obicei la scrierea unei alte cărţi, de zeci şi sute de pagini, cu titluri de genul „Cum am devenit scriitor” sau „poet”, sau, ceva mai jurnalistic, ”persoană publică”, „instituţie”, „autoritate”etc. Evident că în atare cazuri „biografia” este relevantă doar în măsura în care autorul este deja o celebritate culturală. Ceea ce, trebuie să mărturisesc, e foarte departe de statutul meu actual. La cei 29 de ani ai mei şi la cele trei cărţi publicate – din nefericire, toate de poezie! - mă mai aflu încă în acea periferie a literaturii în care orhidee mirifice pot creşte laolaltă cu scaeţii. Ceea ce înseamnă – cred! – că am încă viitor, că nu sînt deja clasată. Revenind însă la întrebare şi schematizînd drastic „lista” am să amintesc totuşi cîţiva scriitori – numai români! - fără de care literatura mea ar arăta probabil altfel: M.Blecher, Bacovia, Arghezi, Mircea Ivănescu, poeţii optzecişti, Cristian Popescu, Simona Popescu şi mai ales cîţiva autori tineri cu care am „crescut” într-un cenaclu condus vreme de mai mulţi ani de Mircea Cărtărescu la Facultatea de Litere din Bucureşti: T. O. Bobe, Sorin Gherguţ, Paul Cernat, Cecilia Ştefănescu, Cezar Paul Bădescu, Svetlana Cîrstean şi mulţi alţii, foarte entuziaşti atunci, foarte prinşi de viaţă acum.
- Se citeşte tot mai puţină poezie. Crezi că de vină sînt poeţii care nu ştiu să se adapteze vremurilor, sau vremurile pentru că nu ştiu să-i mai încapă pe poeţi?
- Probabil că „vina” difuzează din toate. Dar asta-i altă lungă discuţie. Am să spun doar că poezia, ca să mai poată supravieţui, trebuie să se re-readapteze la un public de care, în timp, s-a îndepărtat din ce în ce mai mult. După renunţarea la podoabele formale precum ritmul şi rima, după excesiva metaforizare a zeci de ani de poezie modernistă, optezeciştii au vorbit despre poezia directă, poezia străzii, a vieţii de zi cu zi, a lipsei de orice machiaj expresiv în sens clasic. Nu cred că aceasta a fost o soluţie. Ideea publicului cititor despre ceea ce înseamnă poezia a fost astfel şi mai zdruncinată. De mai multă vreme mă întreb cum se poate re-consolida o construcţie pe care timpul a ruinat-o. Poate prin schimbarea materialelor din care au fost făcute zidurile, a miezului, a conţinutului. În consecinţă, vreau să scriu în continuare poveşti – în sens de naraţiuni vertebrate, cum altfel decît epic? – chiar dacă înfăţişarea lor este una poetică.
- Te gîndeşti să-ţi încerci forţele şi în proză?
- Am scris, scriu şi voi scrie proză. Însă pînă acum n-am avut certitudinea că am terminat romanul la care am brodat într-o perioadă în care am fost plecată din
- Postmodernismul propovăduieşte decanonizarea literaturii. Crezi că această perioadă democratică va ajuta literatura română să se afirme în Occident?
- Nu un model cultural, precum postmodernismul, îi va ajuta pe autorii români să răzbească în străinătate. Nu scrisul după reţetă sau folosirea fără discernămînt a unor „găselniţe” textuale deja supralicitate în alte părţi. Ca să reuşeşti acolo, scriitor român fiind, nu trebuie să fii doar foarte bun, ci să ai în spate şi nişte instituţii care să te promoveze profesionist. Or aceste instituţii, deocamdată, ne lipsesc cu desăvîrşire. Pe cont propriu, nesprijinit de nimeni, aproape că n-ai nici o şansă. Eşti un fel de clown care, oricît talent actoricesc ar avea, nu va fi distribuit niciodată într-un film mare. Rolul vieţii lui va rămîne neperformat sub hainele pestriţe pe care le poartă.
septembrie 2003
(din volumul "Dialoguri în oglindă", Editura Curtea Veche, 2007)