NU MĂ DEFINESC DREPT UN "ADEPT" AL "CORECTITUDINII POLITICE", CI DREPT UN OM CIVILIZAT
– Domnule Ion Bogdan Lefter, credeţi că „sfîrşitul istoriei”, de care vorbea Fukuyama, va scoate România din umbra puterilor dominante, dîndu-i astfel posibilitatea să-şi clădească un destin cu adevărat propriu?
– Momentul de glorie al metaforei lui Fukuyama a trecut. Inspirată fiind, memorabilă în concizia ei, formula „sfîrşitului istoriei” asocia paradoxal avansul implacabil al istoriei cu ideea suspendării timpului. Nu a scurgerii sale cotidiene şi calendaristice, ci a progresului liniar, în etape succesive de evoluţie. Eseul în care Francis Fukuyama lansa sintagma a apărut în vara anului 1989, deci pe un prag fundamental al istoriei: polarităţii „războiului rece”, care opusese timp de aproape o jumătate de secol Vestul şi Estul, democraţia liberală şi comunismul, i se putea prevedea sfîrşitul. Într-adevăr, după cîteva luni popoarele din ţările „satelite” ale Moscovei s-au eliberat, proclamîndu-şi dreptul la o viaţă liberă, iar în vara lui 1991 Uniunea Sovietică s-a dezintegrat şi ea. În 1992, Fukuyama îşi ordona teoria într-o carte, Sfîrşitul istoriei şi ultimul om (The End of History and the Last Man). De-atunci încoace, s-a distanţat el însuşi de formula pe care o patentase, şi-a nuanţat viziunea şi a sfîrşit prin a şi-o nega, constatînd după un deceniu, în Viitorul nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice (Our Posthuman Future: Consequences of the Biotechnology Revolution (2002), că, din moment ce ştiinţele şi tehnologiile continuă să-şi dezvăluie resurse de noutate şi de transformare a omului şi a lumii, înseamnă că viaţa merge – totuşi! – înainte! Asemenea altor formule ieşite din acelaşi reţetar (amestec de inteligenţă speculativă şi simplificare într-o manieră pe care aş descrie-o drept „populism intelectual”, cu obligatorie difuzare mediatică intensă, vulgarizatoare), emblema „sfîrşitului istoriei” a apărut la momentul potrivit, a prins, s-a răspîndit colosal, apoi s-a uzat şi ieşit din circulaţie.
Revenind la întrebare: merită – categoric – să reflectăm asupra „destinului” României în anii pe care-i traversăm şi în viitorul apropiat, într-o lume care trece prin transformări extraordinare, extraordinar de spectaculoase. Nu pentru că, odată cu victoria – nu chiar atît de clară şi de universală, totuşi! – a democraţiei liberale, am fi intrat într-o istorie „suspendată”, ci pentru că lumea se schimbă efectiv, foarte rapid şi în profunzime. Trecem de la modelul strict ierarhizat al istoriei tradiţionale, din antichitate şi pînă în vremurile moderne, cu cîteva „centre” şi vaste „periferii”, la modelul orizontalizat al postmodernităţii: diversitate, simultaneism, pluralitate de discursuri şi de şanse. Cum vom şti să profităm de conjuncturile extrem de favorabile de care avem acum parte – vom vedea. Oricum, România e deja complet alta faţă de ce a fost pînă în 1989: liberă, cu o democraţie „funcţională” (cum se spune în limbajul birocraţiei politice), în dezvoltare accelerată, primită în „familia” euro-atlantică. Se ştie, între cele 27 de state-membre ale Uniunii Europene (cîte vor fi după ce intrăm şi noi şi bulgarii), vom fi al şaptelea ca mărime: o ţară de dimensiuni apreciabile, pe care rămîne ca şi propriii ei locuitori s-o aprecieze după merite, abandonînd cea mai recentă boală naţională, cronicizată în ultimul deceniu şi jumătate: tînguiala.
– Ştiu că sînteţi adeptul preluării modelului corectitudinii politice, căutînd, aşa cum spuneţi în Despre identitate, „soluţii cît mai echilibrate, pozitive, eficace, dar în bună cunoştinţă de cauză, fără să ocolim experienţe indispensabile în (re)construcţia unei societăţi cu adevărat democratice, de secol XXI...”. Vreau să mă opresc asupra unui singur aspect: consider inutilă înlocuirea anumite cuvinte cu altele noi, doar fiindcă cele vechi ar exprima o gîndire intolerantă. Oare cuvintele trebuie schimbate, ori mentalitatea celor care le folosesc în mod peiorativ?
– „Corectitudinea politică” nu e decît eticheta pusă comportamentului civilizat din democraţiile actuale, care încearcă să elimine discriminările tradiţionale (a femeilor, a negrilor sau a altor rase etc.). Bineînţeles că rele nu sînt cuvintele în sine, ci mentalităţile retardate, inerţiale. Dar limbajul nu e inocent: îşi are propria lui istorie, în care se reflectă cea reală, a comunităţilor umane. Se aude – de pildă – la televizor cum galeria scandează, în timpul unui meci de fotbal, „Cio-ri-le!”, întrucît echipa adversă reprezintă un cartier care trece drept „ţigănesc”, şi se vede desfăşurat în tribună banner-ul cu inscripţia „Milioane de ciori, o singură soluţie: Antonescu”, trimitere la pogromurile antiţigăneşti din perioada dictaturii antonesciene. Nu numai gîndirea care produce asemenea monstruozităţi e intolerantă, ci şi limbajul care o exprimă şi care e jignitor. Învăţăm de mici că nu trebuie să vorbim urît, să înjurăm. Majoritatea populaţiei din ţările civilizate de azi a înţeles că utilizarea în continuare a cuvintelor discriminatoare e tot o „vorbire urîtă”, care se cuvine abandonată. Exagerările, evitarea unor termeni de genul „gras”, „scund” ş.a.m.d., consideraţi jignitori, au stîrnit pretutindeni hazul şi nu s-au putut impune.
Aş adăuga că există două categorii de persoane care resping – nu numai la noi – ideea „corectitudinii politice”. Prima merge cam pe această linie de argumentaţie, oprindu-se mai ales la limbaj: ar fi vorba despre „exagerări” inutile. Dar nu toate cuvintele care poartă cu ele conotaţii urîte pot fi curăţate şi restituite vorbirii curente. Putem spune liniştiţi despre cineva că e gras sau scund, dar apelative de genul „cioară” sau „jidane” sînt intrinsec jignitoare, nu li se poate recupera un sens nediscriminator. Ce e „exagerat” în a le pretinde contemporanilor noştri un comportament civilizat, democratic, tolerant şi un limbaj asemenea?
A doua categorie de adversari ai „corectitudinii politice” exprimă – însă – o gîndire realmente nocivă, un conservatorism nedispus la nici un compromis cu valorile toleranţei democratice. Strategia este – atunci – aceea a „demonizării” evoluţiilor recente ale lumii civilizate. De pildă, a „corectitudinii politice”: ar fi vorba despre o groaznică „dogmă” care ar domina – ce oroare! – Occidentul, despre o „dictatură a minorităţilor” care ar fi şi ea un nou fel de „comunism”, peste Ocean s-ar afla la putere „comunismul american” (sic!) etc. etc. etc. Dacă am accepta diatribele de acest fel, atunci – nu-i aşa?! – n-am mai încerca să progresăm noi înşine, ca societate în refacere după tragedia dictaturii din care am ieşit acum 16 ani şi jumătate, iar profeţii negri ai „decadenţei” occidentale şi totodată judecători sumbri ai României contemporane (care s-ar zbate într-un „marasm” generalizat, în moravuri depravate, „spiritul naţional” ar fi în „disoluţie” şi tot restul) şi-ar păstra poziţiile dominante, de „diriguitori spirituali” în miezul dezastrului, de „dictatori ai gîndirii”, de fapt. Nu se mai poate, din fericire: trăim acum alte vremuri…
În ce mă priveşte, nu mă definesc drept un „adept” al „corectitudinii politice”, ci drept un om civilizat. Înţeleg despre ce e vorba şi cred că în această direcţie evoluăm.
– Care consideraţi că vor fi primele aspecte pozitive ce se vor sesiza în societatea noastră după integrarea României în Uniunea Europeană?
– Nu vor fi schimbări peste noapte, dar ritmul de transformare a societăţii româneşti, deja alert, se va iuţi în continuare. Vom vedea economia concurenţială funcţionînd din ce în ce mai bine, promovînd produse mai de calitate, vom vedea o mai mare rigoare instituţională şi în aplicarea legilor, sub presiunea sistemului comunitar. Mentalităţile vor evolua în consecinţă. Peste cîţiva ani, peste un deceniu, schimbările vor fi spectaculoase, viaţa va fi mai prosperă, iar ţara – mult mai bine pusă în valoare, cu frumuseţile şi resursele ei multiple.
– Domnule Ion Bogdan Lefter, credeţi că „sfîrşitul istoriei”, de care vorbea Fukuyama, va scoate România din umbra puterilor dominante, dîndu-i astfel posibilitatea să-şi clădească un destin cu adevărat propriu?
– Momentul de glorie al metaforei lui Fukuyama a trecut. Inspirată fiind, memorabilă în concizia ei, formula „sfîrşitului istoriei” asocia paradoxal avansul implacabil al istoriei cu ideea suspendării timpului. Nu a scurgerii sale cotidiene şi calendaristice, ci a progresului liniar, în etape succesive de evoluţie. Eseul în care Francis Fukuyama lansa sintagma a apărut în vara anului 1989, deci pe un prag fundamental al istoriei: polarităţii „războiului rece”, care opusese timp de aproape o jumătate de secol Vestul şi Estul, democraţia liberală şi comunismul, i se putea prevedea sfîrşitul. Într-adevăr, după cîteva luni popoarele din ţările „satelite” ale Moscovei s-au eliberat, proclamîndu-şi dreptul la o viaţă liberă, iar în vara lui 1991 Uniunea Sovietică s-a dezintegrat şi ea. În 1992, Fukuyama îşi ordona teoria într-o carte, Sfîrşitul istoriei şi ultimul om (The End of History and the Last Man). De-atunci încoace, s-a distanţat el însuşi de formula pe care o patentase, şi-a nuanţat viziunea şi a sfîrşit prin a şi-o nega, constatînd după un deceniu, în Viitorul nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice (Our Posthuman Future: Consequences of the Biotechnology Revolution (2002), că, din moment ce ştiinţele şi tehnologiile continuă să-şi dezvăluie resurse de noutate şi de transformare a omului şi a lumii, înseamnă că viaţa merge – totuşi! – înainte! Asemenea altor formule ieşite din acelaşi reţetar (amestec de inteligenţă speculativă şi simplificare într-o manieră pe care aş descrie-o drept „populism intelectual”, cu obligatorie difuzare mediatică intensă, vulgarizatoare), emblema „sfîrşitului istoriei” a apărut la momentul potrivit, a prins, s-a răspîndit colosal, apoi s-a uzat şi ieşit din circulaţie.
Revenind la întrebare: merită – categoric – să reflectăm asupra „destinului” României în anii pe care-i traversăm şi în viitorul apropiat, într-o lume care trece prin transformări extraordinare, extraordinar de spectaculoase. Nu pentru că, odată cu victoria – nu chiar atît de clară şi de universală, totuşi! – a democraţiei liberale, am fi intrat într-o istorie „suspendată”, ci pentru că lumea se schimbă efectiv, foarte rapid şi în profunzime. Trecem de la modelul strict ierarhizat al istoriei tradiţionale, din antichitate şi pînă în vremurile moderne, cu cîteva „centre” şi vaste „periferii”, la modelul orizontalizat al postmodernităţii: diversitate, simultaneism, pluralitate de discursuri şi de şanse. Cum vom şti să profităm de conjuncturile extrem de favorabile de care avem acum parte – vom vedea. Oricum, România e deja complet alta faţă de ce a fost pînă în 1989: liberă, cu o democraţie „funcţională” (cum se spune în limbajul birocraţiei politice), în dezvoltare accelerată, primită în „familia” euro-atlantică. Se ştie, între cele 27 de state-membre ale Uniunii Europene (cîte vor fi după ce intrăm şi noi şi bulgarii), vom fi al şaptelea ca mărime: o ţară de dimensiuni apreciabile, pe care rămîne ca şi propriii ei locuitori s-o aprecieze după merite, abandonînd cea mai recentă boală naţională, cronicizată în ultimul deceniu şi jumătate: tînguiala.
– Ştiu că sînteţi adeptul preluării modelului corectitudinii politice, căutînd, aşa cum spuneţi în Despre identitate, „soluţii cît mai echilibrate, pozitive, eficace, dar în bună cunoştinţă de cauză, fără să ocolim experienţe indispensabile în (re)construcţia unei societăţi cu adevărat democratice, de secol XXI...”. Vreau să mă opresc asupra unui singur aspect: consider inutilă înlocuirea anumite cuvinte cu altele noi, doar fiindcă cele vechi ar exprima o gîndire intolerantă. Oare cuvintele trebuie schimbate, ori mentalitatea celor care le folosesc în mod peiorativ?
– „Corectitudinea politică” nu e decît eticheta pusă comportamentului civilizat din democraţiile actuale, care încearcă să elimine discriminările tradiţionale (a femeilor, a negrilor sau a altor rase etc.). Bineînţeles că rele nu sînt cuvintele în sine, ci mentalităţile retardate, inerţiale. Dar limbajul nu e inocent: îşi are propria lui istorie, în care se reflectă cea reală, a comunităţilor umane. Se aude – de pildă – la televizor cum galeria scandează, în timpul unui meci de fotbal, „Cio-ri-le!”, întrucît echipa adversă reprezintă un cartier care trece drept „ţigănesc”, şi se vede desfăşurat în tribună banner-ul cu inscripţia „Milioane de ciori, o singură soluţie: Antonescu”, trimitere la pogromurile antiţigăneşti din perioada dictaturii antonesciene. Nu numai gîndirea care produce asemenea monstruozităţi e intolerantă, ci şi limbajul care o exprimă şi care e jignitor. Învăţăm de mici că nu trebuie să vorbim urît, să înjurăm. Majoritatea populaţiei din ţările civilizate de azi a înţeles că utilizarea în continuare a cuvintelor discriminatoare e tot o „vorbire urîtă”, care se cuvine abandonată. Exagerările, evitarea unor termeni de genul „gras”, „scund” ş.a.m.d., consideraţi jignitori, au stîrnit pretutindeni hazul şi nu s-au putut impune.
Aş adăuga că există două categorii de persoane care resping – nu numai la noi – ideea „corectitudinii politice”. Prima merge cam pe această linie de argumentaţie, oprindu-se mai ales la limbaj: ar fi vorba despre „exagerări” inutile. Dar nu toate cuvintele care poartă cu ele conotaţii urîte pot fi curăţate şi restituite vorbirii curente. Putem spune liniştiţi despre cineva că e gras sau scund, dar apelative de genul „cioară” sau „jidane” sînt intrinsec jignitoare, nu li se poate recupera un sens nediscriminator. Ce e „exagerat” în a le pretinde contemporanilor noştri un comportament civilizat, democratic, tolerant şi un limbaj asemenea?
A doua categorie de adversari ai „corectitudinii politice” exprimă – însă – o gîndire realmente nocivă, un conservatorism nedispus la nici un compromis cu valorile toleranţei democratice. Strategia este – atunci – aceea a „demonizării” evoluţiilor recente ale lumii civilizate. De pildă, a „corectitudinii politice”: ar fi vorba despre o groaznică „dogmă” care ar domina – ce oroare! – Occidentul, despre o „dictatură a minorităţilor” care ar fi şi ea un nou fel de „comunism”, peste Ocean s-ar afla la putere „comunismul american” (sic!) etc. etc. etc. Dacă am accepta diatribele de acest fel, atunci – nu-i aşa?! – n-am mai încerca să progresăm noi înşine, ca societate în refacere după tragedia dictaturii din care am ieşit acum 16 ani şi jumătate, iar profeţii negri ai „decadenţei” occidentale şi totodată judecători sumbri ai României contemporane (care s-ar zbate într-un „marasm” generalizat, în moravuri depravate, „spiritul naţional” ar fi în „disoluţie” şi tot restul) şi-ar păstra poziţiile dominante, de „diriguitori spirituali” în miezul dezastrului, de „dictatori ai gîndirii”, de fapt. Nu se mai poate, din fericire: trăim acum alte vremuri…
În ce mă priveşte, nu mă definesc drept un „adept” al „corectitudinii politice”, ci drept un om civilizat. Înţeleg despre ce e vorba şi cred că în această direcţie evoluăm.
– Care consideraţi că vor fi primele aspecte pozitive ce se vor sesiza în societatea noastră după integrarea României în Uniunea Europeană?
– Nu vor fi schimbări peste noapte, dar ritmul de transformare a societăţii româneşti, deja alert, se va iuţi în continuare. Vom vedea economia concurenţială funcţionînd din ce în ce mai bine, promovînd produse mai de calitate, vom vedea o mai mare rigoare instituţională şi în aplicarea legilor, sub presiunea sistemului comunitar. Mentalităţile vor evolua în consecinţă. Peste cîţiva ani, peste un deceniu, schimbările vor fi spectaculoase, viaţa va fi mai prosperă, iar ţara – mult mai bine pusă în valoare, cu frumuseţile şi resursele ei multiple.
– Credeţi că este pregătită lumea literară românească să facă faţă cerinţelor şi competiţiei din UE?
– Literatura e în acelaşi timp privilegiată şi handicapată faţă de alte domenii. Privilegiată – fiindcă nici în perioada comunistă, atunci cînd ţara era izolată politic şi economic, cultura română n-a fost altfel decît europeană. Motiv pentru care comunicarea noastră intelectuală cu Occidentul s-a putut restabili cu uşurinţă imediat după 1989, pe cînd economia, sistemul bancar şi celelalte au avut nevoie de timp pînă să redevină compatibile şi să poată reintegra ţara în sistemul internaţional. Pe de altă parte, literatura are handicapul unei limbi fără circulaţie şi – în plus – al unor tradiţii ale „parfumului local” şi ale rafinamentului stilistic, greu dacă nu imposibil de tradus. Decuplarea de la viaţa culturală continentală, impusă în deceniile trecute de regimul comunist, a agravat izolarea şi scriitorii români reuşesc cu greu să se apropie de notorietatea internaţională. Va veni şi ea, în anii următori. Mai favorabilă e situaţia artiştilor din alte branşe, care nu folosesc limba maternă, ci limbajele vizuale sau muzicale, pentru care nu e nevoie de traduceri.
– După generaţia ’80 (ştiu că nu sînteţi de acord cu această denumire) încă nu putem vorbi de o altă generaţie. Lipsesc talentele ori un nou Crohmălniceanu care să le lanseze?
– Părerea mea e că nu s-au constituit încă limbaje literare şi artistice noi, care să legitimeze o nouă „generaţie de creaţie”. Nu înseamnă că n-au apărut tineri autori talentaţi. Dar ei continuă să populeze generaţia care şi-a început evoluţia în urmă cu circa un sfert de secol.
– Aţi declarat într-un interviu că nu aţi renunţat să scrieţi versuri, că veţi mai publica poezie. Ei bine, aş vreau să ştiu ce se mai întîmplă cu prozatorul Ion Bogdan Lefter. După textele din Desant ’83, nu aţi mai publicat nimic.
– Nu ştiu nici eu ce mai face „prozatorul IBL”, trebuie să-l întreb! Poate că se gîndeşte la subiecte de romane! Şi poate că o să iasă cîndva din hibernare…
– Ce înseamnă aLtitudini, revista de cultură pe care o conduceţi, în peisajul cultural românesc? Ce aduce ea nou?
– După şase numere (s-a lansat în martie şi are deocamdată apariţie lunară), unii susţin că aLtitudini ar fi o revistă foarte-ultra-super-nemaipomenită! Dacă ţinem cont şi de ecourile din restul presei, s-ar zice că e o gazetă tînără, dar deja coaptă şi luată în seamă ca atare. În ce mă priveşte, îmi continui proiectul de articulare a unor structuri jurnalistice de „oglindire” şi de dinamizare a culturii (precedentele etape mai importante: Contrapunct 1990-1992, Observator cultural 2000-2005). Împreună cu Adriana Petrescu, co-fondatoare şi directoare managerială a aLtitudinilor, vrem să împingem înainte presa de gen printr-o strategie cu trei componente: 1) dinamică editorială (prezentare alertă a actualităţii culturale, socio-culturale şi politice, construcţie internă complexă şi atractivă); 2) eleganţă vizuală (structură inedită la noi: trei fascicule, color, cu un design foarte apreciat de multă lume, şi pe bună dreptate – creat de Vlad Arghir); 3) joncţiune cu mediul de afaceri şi de publicitate, unde există un bun public potenţial, de obicei ignorat de revistele de elită, precum şi resursele financiare de care mediile intelectuale şi creative au mare nevoie. Altfel spus, încercăm să construim un „model de succes” deopotrivă cultural şi managerial. Şi sîntem foarte optimişti: avem toată încrederea că vom reuşi!
– După şase numere (s-a lansat în martie şi are deocamdată apariţie lunară), unii susţin că aLtitudini ar fi o revistă foarte-ultra-super-nemaipomenită! Dacă ţinem cont şi de ecourile din restul presei, s-ar zice că e o gazetă tînără, dar deja coaptă şi luată în seamă ca atare. În ce mă priveşte, îmi continui proiectul de articulare a unor structuri jurnalistice de „oglindire” şi de dinamizare a culturii (precedentele etape mai importante: Contrapunct 1990-1992, Observator cultural 2000-2005). Împreună cu Adriana Petrescu, co-fondatoare şi directoare managerială a aLtitudinilor, vrem să împingem înainte presa de gen printr-o strategie cu trei componente: 1) dinamică editorială (prezentare alertă a actualităţii culturale, socio-culturale şi politice, construcţie internă complexă şi atractivă); 2) eleganţă vizuală (structură inedită la noi: trei fascicule, color, cu un design foarte apreciat de multă lume, şi pe bună dreptate – creat de Vlad Arghir); 3) joncţiune cu mediul de afaceri şi de publicitate, unde există un bun public potenţial, de obicei ignorat de revistele de elită, precum şi resursele financiare de care mediile intelectuale şi creative au mare nevoie. Altfel spus, încercăm să construim un „model de succes” deopotrivă cultural şi managerial. Şi sîntem foarte optimişti: avem toată încrederea că vom reuşi!
august 2006
(din volumul "Dialoguri în oglindă", Editura Curtea Veche, 2007)