„ÎMI PLACE SĂ VORBESC DESPRE PREZENTUL CONTINUU AL POEZIEI”
- Stimate domnule Ilie Constantin, de cîte ori mă întreb ce e poezia, îmi amintesc vorbele spuse de Emily Dickinson: "Cînd simt, fizic, că mi s-a retezat creştetul capului, ştiu că aceasta este poezia". Dumneavoastră cum aţi defini-o?
- Pentru mine, poezia nu este o „decapitare”, cum pare a voi să spună Emily Dickinson. De nu cumva ea zicea altceva: că, prin poezie, simţea cum i se deschidea spre univers „şacra” din creştetul capului (pe unde sufletul şi iese în momentul extincţiei, cum afirmă budismul zen). Şi dacă e vorba de o altă idee? Aceea că poezia taie contactul dintre trup şi spirit, poeta rămînînd toată fizic sau toată visare imaterială. Nu ştiu unde a scris ea aceste gînduri (sau versuri), improvizez pe citatul dumneavoastră.
Am tot scris despre poeţi, ferindu-mă să teoretizez: Nu ştiu să definesc poezia. O consider cea mai înaltă expresie umană (un muzician, un artist plastic, un prozator, un dramaturg pot avea aceeaşi impresie despre arta pe care o slujesc). Îmi place să vorbesc despre prezentul continuu al poeziei.
- M.R.Paraschivescu, într-o epistolă din 1961, vă scria: “Cît despre versuri, ţi-aş dori să revii la forma fixă, la ideile clar expuse şi dacă se poate inteligent cristalizate”. Cioran, insă, vă sfătuia într-o scrisoare din 1975, să <<practicaţi ceva mai mult poezia contemporană (începînd cu suprarealiştii), […]să deveniţi mai “sofisticat”, deci mai... „artificial”>>, fiindcă “aşa o cere epoca”. V-a tăiat sfatul lui MRP elanul spre acea sofisticare pe care o dorea Cioran?
- Sfaturile lui Miron Radu Paraschivescu şi ale lui Emil Cioran se contrazic, şi eu n-am ţinut cont de ele. Am scris... „cum m-a tăiat capul” – şi iată că revenim, involuntar, la Emily Dickinson -, cum mi s-a „retezat creştetul capului”. Nu i-am urmat, bizuindu-mă pe propria mea îmbogăţire intelectuală şi afectivă, prin ani. Poezia ne este dictată din cer, gata scrisă, dar ea răspunde unor chemări ale fiinţei în stare să o primească, după ce o v-a fi recunoscut.
- Cunoaşteţi, bănuiesc, vorba: 99% muncă, 1% geniu. Vă întreb atunci dacă “poezia e ceva care se simte”(Borges) şi prin urmare <<cel care înţelege poezia se duce direct la acea “inimă” poetică şi îi resimte bătaia în propria sa inimă>>(Croce), sau e nevoie şi de multă muncă pentru a ajunge la ea?
- Procentajul cu pricina trebuie inversat, fără a vorbi de geniu, ci de o umană „inspiraţie” – datorată, ea însăşi, unor acumulări în conştient şi în subconştient. Poezia „muncită” poate exista, dar nu aceea mă va fi atras, după ce o voi fi exersat la debuturi, cu obstinaţie şi dezamăgire. Am învăţat s-o aştept pe aceea ce-ţi vine din înalt, completă, oricît de lungi sînt aşteptările.
- Sînteţi un poeta faber, ca şi Virgil Mazilescu, despre care aţi scris într-un eseu că obişnuia să-şi urle poeziile în public, căutînd forma lor optimă. Aveţi vreun obicei neobişnuit legat de acest meticulos proces al şlefuirii poeziilor?
- Nu sînt un poet făurar, chiar dacă unii critici par a o crede. Nici Virgil Mazilescu nu era aşa ceva; el îşi „verifica” la mese cu prieteni nu „şlefuiri” de poeme, ci fragmente cereşti ce urmau să se alcătuiască în poezii, la timpul lor. Sfîrşitul întrebării dumneavoastră m-a înfricoşat, cu acel „meticulos proces al şlefuirii poeziilor” – ce oroare!
- Daniel Cristea-Enache scria, în Adevărul literar şi artistic din 25 ianuarie 2005, că "viziunea abstractă este o marcă distinctă a generaţiei ‘60”. Sînteţi de acord, în ceea ce vă priveşte, cu această afirmaţie?
- Să fie viziunea abstractă o „marcă distinctă” a generaţiei mele? Sînt şi abstracţiuni la Nichita Stănescu, la Cezar Baltag şi la mine, ca să nu mai vorbim de ceilalţi autori ce constituie generaţia şaizecistă. Privită cu atenţie, această lirică e totodată plină de viaţă, de viziune metafizică, de sentiment.
- Gallimard v-a publicat, în anul 1989, La chute vers le zenith. Care e soarta acestei cărţi în momentul actual?
- Au trecut 16 ani de la apariţia, în septembrie 1989, a singurei mele cărţi de proză scrise în limba franceză şi editate. Gallimard a tras-o în opt mii de exemplare, din care, puţine, mai erau încă disponibile pe Internet acum un an sau doi. Versiunea românească va apărea, probabil, spre sfîrşitul acestui an, într-o a treia ediţie.
- Aveţi un vers în poezia Prezent, care sună aşa: “Un om se înalţă din trecut". Întors din exil v-aţi simţit un astfel de om? Cît de tare exista scriitorul Ilie Constantin în conştiinţa literară a publicului românesc, mai ales a celui tînăr, la vremea reîntoarcerii dumneavoastră în România?
- Poemul din care aţi citat acel vers a fost scris prin 1975, la vreo doi ani de la sosirea mea la Paris. Se împlineau douzeci şi nouă de ani cînd m-am întors definitiv în ţară. Fusesem prevenit (mă avertizasem şi singur) de uitarea literară ce mă aştepta. Noroc că un număr de prieteni mai trăiau, că unii critici şi cititori îşi mai aminteau de mine.
M-a mîngîiat acordarea marelui premiu de poezie Eminescu, la Botoşani, pentru anul 2002. Am scris mai multe cărţi, am colaborat la reviste cu texte critice. La 67 de ani, îmi continuu destinul, mulţumit că am revenit acasă.
- Ştiu că anul acesta ar trebui să vă apară cîteva volume. Îmi puteţi spune despre ce cărţi e vorba?
- Am în perspectivă apariţia unor cărţi, cu via speranţă că vor putea fi găsite şi în librării (cum n-a fost, vai, cazul altora...). Din superstiţie, poate, nu le voi anunţa. E posibil să mă aflu la tîrgul de carte din iunie cu una-două din aceste lucrări.
februarie 2006
(din volumul "Dialoguri în oglindă", Editura Curtea Veche, 2007)