„AM SENTIMENTUL CĂ SÎNT ULTIMUL CITITOR AL LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE”
- Domnule Alex. Ştefănescu, vă rog să faceţi o scurtă radiografie a anului editorial 2003.
- Nu mă simt în stare să fac chiar o radiografie. Am citit în grabă sau doar am răsfoit ultimele cărţi, fiind absorbit de scrierea Istoriei literaturii române contemporane, 1941-2000 (din care apar fragmente în România literară, supraintitulate La o nouă lectură sau Zoom critic). Am remarcat însă cîteva volume de mare interes.
În 2003 au apărut, simultan, volumele 2, 3, 4 şi 5 din: Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Ed. Albatros (volumul 1 s-a tipărit în 2001). S-a încheiat astfel, în mod fericit, acţiunea de repunere în circulaţie a unor texte de o mare valoare documentară şi literară, pe care tinerii de azi (nici măcar cei cu bacalaureatul luat) nu le cunosc.
Lectura acestor volume ar trebui interzisă parlamentarilor din vremea noastră. Ei n-ar trebui să le citească nici măcar cu acordul părinţilor. De ce? Pentru că li s-ar face ruşine şi ar suferi cumplit constatînd ce uriaşă diferenţă de ţinută intelectuală există între ei şi Titu Maiorescu, între superficialitatea lor voioasă şi seriozitatea, competenţa, responsabilitatea unui om politic din a doua jumătate a secolului nouăsprezece.
Tot în 2003 s-a tipărit, în două volume, întreaga operă poetică a Lui Emil Brumaru, unul dintre cei mai valoroşi poeţi români din toate timpurile. Eu, care citesc foarte multă literatură din obligaţie, citesc poeziile lui din plăcere. Cînd stau închis în casă şi nu mă vede nimeni scot din bibliotecă o carte de Mihai Eminescu sau de Nichita Stănescu sau de Mircea Dinescu sau de Emil Brumaru. Numai ca să mă delectez. Iar lista nu cuprinde alte nume.
Farmecul poeziei lui Emil Brumaru ţi se impune instantaneu şi şocant, de la lectura primelor versuri; este ca şi cum cineva ţi-ar pulveriza în faţă parfum franţuzesc.
Am fost încîntat că mie mi-a revenit obligaţia de a-l prezenta pe poet publicului, atunci cînd a fost nominalizat pentru premiul „Cartea anului”, acordat de România literară. Cuprins de entuziasm, am scris prezentarea în versuri. Iat-o:
Brumaru are vergi cu care bate
Sălbatic epitetele prea dulci
Şi-un păr căzut de mari şi vechi păcate
În care nu e bine să te-ncurci.
El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi
Visînd la fete roz din capitală,
C-un pix de-argint le face copilaşi,
Apoi, cerîndu-şi scuze, le înşeală.
În fiecare număr din Rom. lit.
Îşi plînge-amar iubirile defuncte,
Iar noi mereu avem de-nlocuit
Cuvîntul-mit cu p şi puncte-puncte.
Înzăpezit printre scrisori de-amor
Originale, dar şi apocrife,
Brumaru-adună sîrme vechi şi sfori
În care vede tandre hieroglife.
El criticilor nu le dă la cap
Cum fac atîţia scriitori români,
Ci stă cu ei închis într-un dulap
Pe întuneric două săptămîni.
Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,
Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc
Sau dacă de ceva îi operează,
Dar la ieşire criticii zîmbesc.
- Ultima dumneavoastră carte se ocupă de „ceva care seamănă cu literatura”. Credeţi că „literatura” despre care aţi scris reprezintă un fenomen îngrijorător?
- Da, apare foarte multă literatură proastă şi fenomenul este îngrijorător. Dar şi mai grav este faptul că nici literatura bună nu este foarte bună. S-a ajuns la o blazare generală. Mulţi scriitori sînt copleşiţi – deşi nu vor să recunoască asta – de sentimentul inutilităţii.
Dacă societatea nu mai are nevoie – indiferent din ce cauză – de serviciile scriitorilor, creaţia literară supravieţuieşte doar ca o îndeletnicire maniacală, fără şanse de-a mai cunoaşte momente de avînt. Eu nu cred, ca Nicolae Manolescu, că „puterea de creaţie nu scade (nu creşte) în funcţie de condiţiile externe” şi că timpul poate fi „prielnic sau dimpotrivă numai pentru publicarea operelor, nu şi pentru scrierea lor”. După părerea mea, producerea unor opere literare depinde în mod direct de măsura în care este nevoie de ele. Se întîmplă exact ce se întîmplă în armată în timp de pace şi în timp de război. În timp de pace, cînd se fac mii de exerciţii cu sentimentul inutilităţii, cînd se simulează lupta în perimetrul cazărmilor, iar militarii îşi dau note unii altora, scade pînă aproape de zero probabilitatea apariţiei unor genii militare. În schimb, în regimul de urgenţă instituit de un război, cînd armata devine în sfîrşit necesară, creşte spectaculos inventivitatea producătorilor de armament şi a şefilor de stat major, se afirmă personalităţi care rămîn ulterior în istorie.
Scriitorii de azi îşi lustruiesc la nesfîrşit bocancii, învaţă să bată pasul de defilare şi poartă în spate zdrăngănitoare pistoale automate, avînd ca singură satisfacţie calificativul „foarte bine” acordat de comandantul de pluton. Eficacitatea şi utilitatea pregătirii lor rămîn neverificate.
Ei nu s-au mai confruntat de mult cu publicul, cu publicul real, nemilos în aprecieri, nu cu acela anemiat şi tendenţios, format din ei înşişi.
Este foarte trist că se întîmplă aşa. Este ca şi cum medicii s-ar trata doar între ei, ca şi cum avocaţii şi-ar acorda numai unii altora asistenţă juridică sau ca şi cum profesorii şi-ar face educaţie reciproc, îmbătaţi de frumuseţea metodelor pedagogice folosite.
Tudor Arghezi, căruia îi plăcea să joace comedia modestiei, a definit foarte bine statutul cărţii de literatură: „robul a scris-o, domnul o citeşte”. În vremea noastră, însă, robul a scris-o, robul o citeşte. (Sau, şi mai rău, domnul a scris-o, domnul o citeşte, pentru că scriitorul nu se mai consideră nici măcar în joacă un lucrător, ci are veleităţi de VIP.)
Mă apropii de încheierea lucrului la o amplă istorie a literaturii române contemporane şi am sentimentul că sînt ultimul cititor al acestei literaturi. Bineînţeles că nu sînt ultimul. Mereu se vor mai găsi cîţiva exploratori ai cărţilor scrise în limba română în a doua jumătate a secolului douăzeci. Dar ei vor avea atitudinea unor arheologi. Vor dezgropa texte pentru a le expune într-un muzeu, şi nu pentru a se bucura din toată inima de frumuseţea lor.
În loc să se piardă în discuţii sterile despre supremaţia unuia sau altuia dintre curentele literare, despre eficacitatea sau ineficacitatea literaturii în perioade de criză a societăţii etc., etc., scriitorii ar trebui să înceapă o campanie de recucerire a publicului. Au şanse să reuşească, fiindcă interesul pentru literatură încă mocneşte sub cenuşa apatiei generale. Şi ar fi păcat să nu încerce. Nimeni nu le poate spune la ce metode trebuie să recurgă în acest scop. Urmează să inventeze ei ceva, ceva nemaivăzut, un curcubeu din cuvinte, care să captiveze publicul mai mult decît filmele cu împuşcături sau talk-show-urile. Sigur este că preocuparea lor de acum, aceea de a se ierarhiza unii pe alţii şi de a se autoproclama geniali, necesari, de neînlocuit nu poate salva literatura.
- Domnule Alex. Ştefănescu, vă rog să faceţi o scurtă radiografie a anului editorial 2003.
- Nu mă simt în stare să fac chiar o radiografie. Am citit în grabă sau doar am răsfoit ultimele cărţi, fiind absorbit de scrierea Istoriei literaturii române contemporane, 1941-2000 (din care apar fragmente în România literară, supraintitulate La o nouă lectură sau Zoom critic). Am remarcat însă cîteva volume de mare interes.
În 2003 au apărut, simultan, volumele 2, 3, 4 şi 5 din: Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Ed. Albatros (volumul 1 s-a tipărit în 2001). S-a încheiat astfel, în mod fericit, acţiunea de repunere în circulaţie a unor texte de o mare valoare documentară şi literară, pe care tinerii de azi (nici măcar cei cu bacalaureatul luat) nu le cunosc.
Lectura acestor volume ar trebui interzisă parlamentarilor din vremea noastră. Ei n-ar trebui să le citească nici măcar cu acordul părinţilor. De ce? Pentru că li s-ar face ruşine şi ar suferi cumplit constatînd ce uriaşă diferenţă de ţinută intelectuală există între ei şi Titu Maiorescu, între superficialitatea lor voioasă şi seriozitatea, competenţa, responsabilitatea unui om politic din a doua jumătate a secolului nouăsprezece.
Tot în 2003 s-a tipărit, în două volume, întreaga operă poetică a Lui Emil Brumaru, unul dintre cei mai valoroşi poeţi români din toate timpurile. Eu, care citesc foarte multă literatură din obligaţie, citesc poeziile lui din plăcere. Cînd stau închis în casă şi nu mă vede nimeni scot din bibliotecă o carte de Mihai Eminescu sau de Nichita Stănescu sau de Mircea Dinescu sau de Emil Brumaru. Numai ca să mă delectez. Iar lista nu cuprinde alte nume.
Farmecul poeziei lui Emil Brumaru ţi se impune instantaneu şi şocant, de la lectura primelor versuri; este ca şi cum cineva ţi-ar pulveriza în faţă parfum franţuzesc.
Am fost încîntat că mie mi-a revenit obligaţia de a-l prezenta pe poet publicului, atunci cînd a fost nominalizat pentru premiul „Cartea anului”, acordat de România literară. Cuprins de entuziasm, am scris prezentarea în versuri. Iat-o:
Brumaru are vergi cu care bate
Sălbatic epitetele prea dulci
Şi-un păr căzut de mari şi vechi păcate
În care nu e bine să te-ncurci.
El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi
Visînd la fete roz din capitală,
C-un pix de-argint le face copilaşi,
Apoi, cerîndu-şi scuze, le înşeală.
În fiecare număr din Rom. lit.
Îşi plînge-amar iubirile defuncte,
Iar noi mereu avem de-nlocuit
Cuvîntul-mit cu p şi puncte-puncte.
Înzăpezit printre scrisori de-amor
Originale, dar şi apocrife,
Brumaru-adună sîrme vechi şi sfori
În care vede tandre hieroglife.
El criticilor nu le dă la cap
Cum fac atîţia scriitori români,
Ci stă cu ei închis într-un dulap
Pe întuneric două săptămîni.
Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,
Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc
Sau dacă de ceva îi operează,
Dar la ieşire criticii zîmbesc.
- Ultima dumneavoastră carte se ocupă de „ceva care seamănă cu literatura”. Credeţi că „literatura” despre care aţi scris reprezintă un fenomen îngrijorător?
- Da, apare foarte multă literatură proastă şi fenomenul este îngrijorător. Dar şi mai grav este faptul că nici literatura bună nu este foarte bună. S-a ajuns la o blazare generală. Mulţi scriitori sînt copleşiţi – deşi nu vor să recunoască asta – de sentimentul inutilităţii.
Dacă societatea nu mai are nevoie – indiferent din ce cauză – de serviciile scriitorilor, creaţia literară supravieţuieşte doar ca o îndeletnicire maniacală, fără şanse de-a mai cunoaşte momente de avînt. Eu nu cred, ca Nicolae Manolescu, că „puterea de creaţie nu scade (nu creşte) în funcţie de condiţiile externe” şi că timpul poate fi „prielnic sau dimpotrivă numai pentru publicarea operelor, nu şi pentru scrierea lor”. După părerea mea, producerea unor opere literare depinde în mod direct de măsura în care este nevoie de ele. Se întîmplă exact ce se întîmplă în armată în timp de pace şi în timp de război. În timp de pace, cînd se fac mii de exerciţii cu sentimentul inutilităţii, cînd se simulează lupta în perimetrul cazărmilor, iar militarii îşi dau note unii altora, scade pînă aproape de zero probabilitatea apariţiei unor genii militare. În schimb, în regimul de urgenţă instituit de un război, cînd armata devine în sfîrşit necesară, creşte spectaculos inventivitatea producătorilor de armament şi a şefilor de stat major, se afirmă personalităţi care rămîn ulterior în istorie.
Scriitorii de azi îşi lustruiesc la nesfîrşit bocancii, învaţă să bată pasul de defilare şi poartă în spate zdrăngănitoare pistoale automate, avînd ca singură satisfacţie calificativul „foarte bine” acordat de comandantul de pluton. Eficacitatea şi utilitatea pregătirii lor rămîn neverificate.
Ei nu s-au mai confruntat de mult cu publicul, cu publicul real, nemilos în aprecieri, nu cu acela anemiat şi tendenţios, format din ei înşişi.
Este foarte trist că se întîmplă aşa. Este ca şi cum medicii s-ar trata doar între ei, ca şi cum avocaţii şi-ar acorda numai unii altora asistenţă juridică sau ca şi cum profesorii şi-ar face educaţie reciproc, îmbătaţi de frumuseţea metodelor pedagogice folosite.
Tudor Arghezi, căruia îi plăcea să joace comedia modestiei, a definit foarte bine statutul cărţii de literatură: „robul a scris-o, domnul o citeşte”. În vremea noastră, însă, robul a scris-o, robul o citeşte. (Sau, şi mai rău, domnul a scris-o, domnul o citeşte, pentru că scriitorul nu se mai consideră nici măcar în joacă un lucrător, ci are veleităţi de VIP.)
Mă apropii de încheierea lucrului la o amplă istorie a literaturii române contemporane şi am sentimentul că sînt ultimul cititor al acestei literaturi. Bineînţeles că nu sînt ultimul. Mereu se vor mai găsi cîţiva exploratori ai cărţilor scrise în limba română în a doua jumătate a secolului douăzeci. Dar ei vor avea atitudinea unor arheologi. Vor dezgropa texte pentru a le expune într-un muzeu, şi nu pentru a se bucura din toată inima de frumuseţea lor.
În loc să se piardă în discuţii sterile despre supremaţia unuia sau altuia dintre curentele literare, despre eficacitatea sau ineficacitatea literaturii în perioade de criză a societăţii etc., etc., scriitorii ar trebui să înceapă o campanie de recucerire a publicului. Au şanse să reuşească, fiindcă interesul pentru literatură încă mocneşte sub cenuşa apatiei generale. Şi ar fi păcat să nu încerce. Nimeni nu le poate spune la ce metode trebuie să recurgă în acest scop. Urmează să inventeze ei ceva, ceva nemaivăzut, un curcubeu din cuvinte, care să captiveze publicul mai mult decît filmele cu împuşcături sau talk-show-urile. Sigur este că preocuparea lor de acum, aceea de a se ierarhiza unii pe alţii şi de a se autoproclama geniali, necesari, de neînlocuit nu poate salva literatura.
– Care este cauza îndepărtării publicului de literatură?
– Unii critici literari tineri cred că o cauză a răului o constituie elitismul scriitorilor importanţi, care nu se pot adapta la noul orizont de aşteptare al publicului. Aceşti critici pledează pentru renunţarea la elitism şi pentru acceptarea ideii că există şi o literatură populară, care trebuie luată în serios şi respectată, de pe o poziţie multiculturalistă.
Sînt de făcut, aici, cîteva observaţii. O literatură populară, în sensul tradiţional al sintagmei, nu cred că se mai creează azi (decît, poate, sub forma unor expresii mai colorate, a bancurilor şi, eventual, a unor fabulaţii despre culisele vieţii politice). Cei care susţin cauza literaturii populare au în vedere, de fapt, după cum reiese din context, literatura de consum.
Iar literatura de consum nu poate fi luată în serios şi nu poate fi respectată întrucît nu este literatură. O putem considera gumă de mestecat şi atunci, fără îndoială, nu ne rămîne decît să o acceptăm (făcînd eventual din ea şi balonaşe).
Acceptarea (şi cu atît mai mult producerea) de către persoane cultivate a literaturii de consum, departe de a fi o expresie a spiritului democratic, dovedeşte un mare, iremediabil dispreţ faţă de oamenii simpli. Nu există o mai dizgraţioasă formă de ciocoism. Ideea subtextuală este următoarea: pentru voi, semenii noştri neinstruiţi, este bun şi surogatul ăsta de literatură, nu vă dezaprobăm, vă privim cu îngăduinţă, vă livrăm chiar noi marfa de care aveţi nevoie. Oricum veţi rămîne în vecii vecilor ceea ce sînteţi.
Preferinţa pentru o literatură de elită demonstrează, dimpotrivă, un optimism pedagogic, o încredere în capacitatea celor fără pregătire de a accede – cîndva, prin educaţie – la creaţia literară valoroasă. Toleranţa condamnă la rămînerea într-o situaţie dată. Exigenţa cheamă la ceva înalt.
Pe de altă parte, din rîndurile adepţilor literaturii de consum nu s-a detaşat pînă în prezent nici un autor de succes. În mod paradoxal, tocmai „elitiştii” sînt cei care care îşi vînd cărţile în tiraje mari. La tîrgurile de carte, publicul vine, ca atras de un magnet, în jurul unor „elitişti” ca Nicolae Balotă, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Dan C. Mihăilescu, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu sau H.-R. Patapievici.
De fapt, societatea românească, deocamdată, nu a renunţat cu totul la literatura bună (expresie pleonastică, întrucît literatura bună este literatura însăşi, în timp ce literatura proastă este neliteratură). Dacă totuşi se creează uneori impresia că a renunţat, aceasta este şi din cauza atitudinii dispreţuitoare a mass-media faţă de literatură. Era o vreme cînd articolele scriitorilor apăreau în ziare cu semnătura sub titlu pentru a se diferenţia de articolele ziariştilor, care apăreau cu semnătura la sfîrşit. Acum, a venit vremea revanşei. Gazetari care nu ştiu cu cîţi de c se scrie Umberto Eco şi vedete TV care pronunţă Niciche gîndindu-se la Nietzsche bruiază, cu vociferările lor dizarmonice, muzica de idei a literaturii.
– Unii vă percep ca pe un critic „demodat”, care întîrzie evoluţia literaturii române. Vi se reproşează, printre altele, că încercaţi o readucere în prim-plan a unor scriitori depăşiţi, precum Adrian Păunescu, sau că desconsideraţi generaţia optzeciştilor. Cum comentaţi aceste acuzaţii?
– A fi sau nu a fi la modă pentru mine nu înseamnă mare lucru. Mult mai grav mi s-ar părea să n-am talent.
Literatura se schimbă, într-adevăr, ca moda în materie de vestimentaţie, nu progresează, ca ştiinţa. Adeseori „înnoirea” reprezintă de fapt întoarcerea la o modă de altădată, uitată şi redescoperită accidental. Sau redescoperită intenţionat, programatic, dintr-o plăcere perversă de a nu fi la modă (şi de a fi, de fapt, tocmai în felul acesta la modă). Un critic literar care ia în serios această cochetărie a scriitorilor (profesionişti ai seducţiei) şi se angajează în campanii de susţinere patetică a orientărilor de ultimă oră devine caraghios.
Dacă femeile încep de la un moment dat să poarte fustă scurtă nu este cazul să pledăm cu gravitate şi paradă de competenţă pentru fusta scurtă. Dacă după un timp ele preferă din nou fusta lungă nu este cazul să găsim justificări teoretice pentru superioritatea fustei lungi. Fiecare fel de fustă are farmecul ei. Important este cine o poartă.
Adrian Păunescu este un poet valoros (nu şi cel mai valoros) şi poate fi, considerat, temporar, demodat. Dar nu este în nici un caz depăşit. Oricum, are un nume. De poetul „generaţia ’80” n-am auzit. În schimb am auzit de Mircea Cărtărescu, de Matei Vişniec – scriitori despre care am scris aproape întotdeauna cu admiraţie. Nu cred în generaţii, în sindicate sau în armate de scriitori. Cred în fiecare scriitor valoros, luat separat. Fiindcă – vorba altui scriitor depăşit, Mihai Eminescu – „personalitatea este binele suprem”.
– Unii critici literari tineri cred că o cauză a răului o constituie elitismul scriitorilor importanţi, care nu se pot adapta la noul orizont de aşteptare al publicului. Aceşti critici pledează pentru renunţarea la elitism şi pentru acceptarea ideii că există şi o literatură populară, care trebuie luată în serios şi respectată, de pe o poziţie multiculturalistă.
Sînt de făcut, aici, cîteva observaţii. O literatură populară, în sensul tradiţional al sintagmei, nu cred că se mai creează azi (decît, poate, sub forma unor expresii mai colorate, a bancurilor şi, eventual, a unor fabulaţii despre culisele vieţii politice). Cei care susţin cauza literaturii populare au în vedere, de fapt, după cum reiese din context, literatura de consum.
Iar literatura de consum nu poate fi luată în serios şi nu poate fi respectată întrucît nu este literatură. O putem considera gumă de mestecat şi atunci, fără îndoială, nu ne rămîne decît să o acceptăm (făcînd eventual din ea şi balonaşe).
Acceptarea (şi cu atît mai mult producerea) de către persoane cultivate a literaturii de consum, departe de a fi o expresie a spiritului democratic, dovedeşte un mare, iremediabil dispreţ faţă de oamenii simpli. Nu există o mai dizgraţioasă formă de ciocoism. Ideea subtextuală este următoarea: pentru voi, semenii noştri neinstruiţi, este bun şi surogatul ăsta de literatură, nu vă dezaprobăm, vă privim cu îngăduinţă, vă livrăm chiar noi marfa de care aveţi nevoie. Oricum veţi rămîne în vecii vecilor ceea ce sînteţi.
Preferinţa pentru o literatură de elită demonstrează, dimpotrivă, un optimism pedagogic, o încredere în capacitatea celor fără pregătire de a accede – cîndva, prin educaţie – la creaţia literară valoroasă. Toleranţa condamnă la rămînerea într-o situaţie dată. Exigenţa cheamă la ceva înalt.
Pe de altă parte, din rîndurile adepţilor literaturii de consum nu s-a detaşat pînă în prezent nici un autor de succes. În mod paradoxal, tocmai „elitiştii” sînt cei care care îşi vînd cărţile în tiraje mari. La tîrgurile de carte, publicul vine, ca atras de un magnet, în jurul unor „elitişti” ca Nicolae Balotă, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Dan C. Mihăilescu, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu sau H.-R. Patapievici.
De fapt, societatea românească, deocamdată, nu a renunţat cu totul la literatura bună (expresie pleonastică, întrucît literatura bună este literatura însăşi, în timp ce literatura proastă este neliteratură). Dacă totuşi se creează uneori impresia că a renunţat, aceasta este şi din cauza atitudinii dispreţuitoare a mass-media faţă de literatură. Era o vreme cînd articolele scriitorilor apăreau în ziare cu semnătura sub titlu pentru a se diferenţia de articolele ziariştilor, care apăreau cu semnătura la sfîrşit. Acum, a venit vremea revanşei. Gazetari care nu ştiu cu cîţi de c se scrie Umberto Eco şi vedete TV care pronunţă Niciche gîndindu-se la Nietzsche bruiază, cu vociferările lor dizarmonice, muzica de idei a literaturii.
– Unii vă percep ca pe un critic „demodat”, care întîrzie evoluţia literaturii române. Vi se reproşează, printre altele, că încercaţi o readucere în prim-plan a unor scriitori depăşiţi, precum Adrian Păunescu, sau că desconsideraţi generaţia optzeciştilor. Cum comentaţi aceste acuzaţii?
– A fi sau nu a fi la modă pentru mine nu înseamnă mare lucru. Mult mai grav mi s-ar părea să n-am talent.
Literatura se schimbă, într-adevăr, ca moda în materie de vestimentaţie, nu progresează, ca ştiinţa. Adeseori „înnoirea” reprezintă de fapt întoarcerea la o modă de altădată, uitată şi redescoperită accidental. Sau redescoperită intenţionat, programatic, dintr-o plăcere perversă de a nu fi la modă (şi de a fi, de fapt, tocmai în felul acesta la modă). Un critic literar care ia în serios această cochetărie a scriitorilor (profesionişti ai seducţiei) şi se angajează în campanii de susţinere patetică a orientărilor de ultimă oră devine caraghios.
Dacă femeile încep de la un moment dat să poarte fustă scurtă nu este cazul să pledăm cu gravitate şi paradă de competenţă pentru fusta scurtă. Dacă după un timp ele preferă din nou fusta lungă nu este cazul să găsim justificări teoretice pentru superioritatea fustei lungi. Fiecare fel de fustă are farmecul ei. Important este cine o poartă.
Adrian Păunescu este un poet valoros (nu şi cel mai valoros) şi poate fi, considerat, temporar, demodat. Dar nu este în nici un caz depăşit. Oricum, are un nume. De poetul „generaţia ’80” n-am auzit. În schimb am auzit de Mircea Cărtărescu, de Matei Vişniec – scriitori despre care am scris aproape întotdeauna cu admiraţie. Nu cred în generaţii, în sindicate sau în armate de scriitori. Cred în fiecare scriitor valoros, luat separat. Fiindcă – vorba altui scriitor depăşit, Mihai Eminescu – „personalitatea este binele suprem”.
– După episodul „Eminescu” din Dilema, iată că domnul Cristian Tudor Popescu dă naştere unui alt subiect fierbinte, vorbind despre poezia lui Nichita Stănescu astfel: „Hectare de cuvinte fără noimă, şiruri căznite, versificaţii mecanice, de dragul rimei, gen Păunescu în degringoladă, o obscuritate cîtuşi de puţin fertilă, menită să înfăşoare nimicul, un vid de simţire poetică” (Adevărul literar şi artistic, nr. 697 din 23 decembrie 2003). Este Nichita Stănescu un mit care ne-a tulburat judecata, făcîndu-ne să nu vedem că ar fi vorba, în fond, doar de un poet cu o faimă creată artificial?
– Cristian Tudor Popescu, care este în fond un om inteligent şi cinstit, va descoperi singur, cîndva, că s-a înşelat şi i se va face ruşine că s-a grăbit să-şi exhibe accesul de furie împotriva unui autor intrat în mitologia literaturii noastre. Nichita Stănescu este cel mai mare poet român din secolul douăzeci. Vreţi dovezi? Le găsiţi în cartea mea despre el. Sau recitiţi-i poezia într-o stare de spirit senină, prietenoasă şi o să vă convingeţi pe cont propriu că am dreptate.
– Care este modelul dumneavoastră de critic literar?
– În prezent, E. Lovinescu (după ce în tinereţe l-am avut ca model pe Nicolae Manolescu).
Eugen Lovinescu a practicat democraţia cu graţie, fără să renunţe la ierarhizarea valorilor.
A fost un raţionalist fără să devină cinic.
Şi-a iubit ţara fără să ofenseze prin exclusivism pe cei aparţinînd altor neamuri.
A trăit discret fără să se înece în anonimat. (A fost, dimpotrivă, o vedetă. Obiceiul lui de-a se „revizui”, menţionat pînă şi într-un cuplet al lui Constantin Tănase, a intrat în folclorul timpului.)
A dat tonul în literatura română fără aibă ambiţii de dictator şi mai ales fără să-i inhibe pe cei din jur. Toţi autorii care au respirat atmosfera din cenaclul Sburătorul au descoperit bucuria de-a avea pentru cine să scrie.
A fost un mare pedagog fără să-i moralizeze agasant pe contemporani.
Şi-a folosit civilizat extraordinarul talent literar fără să facă din el o armă periculoasă. Chiar şi cele mai violente pamflete ale lui seamănă cu o bătaie cu flori.
S-a opus fascismului fără să aibă nimic de comunist.
– Cristian Tudor Popescu, care este în fond un om inteligent şi cinstit, va descoperi singur, cîndva, că s-a înşelat şi i se va face ruşine că s-a grăbit să-şi exhibe accesul de furie împotriva unui autor intrat în mitologia literaturii noastre. Nichita Stănescu este cel mai mare poet român din secolul douăzeci. Vreţi dovezi? Le găsiţi în cartea mea despre el. Sau recitiţi-i poezia într-o stare de spirit senină, prietenoasă şi o să vă convingeţi pe cont propriu că am dreptate.
– Care este modelul dumneavoastră de critic literar?
– În prezent, E. Lovinescu (după ce în tinereţe l-am avut ca model pe Nicolae Manolescu).
Eugen Lovinescu a practicat democraţia cu graţie, fără să renunţe la ierarhizarea valorilor.
A fost un raţionalist fără să devină cinic.
Şi-a iubit ţara fără să ofenseze prin exclusivism pe cei aparţinînd altor neamuri.
A trăit discret fără să se înece în anonimat. (A fost, dimpotrivă, o vedetă. Obiceiul lui de-a se „revizui”, menţionat pînă şi într-un cuplet al lui Constantin Tănase, a intrat în folclorul timpului.)
A dat tonul în literatura română fără aibă ambiţii de dictator şi mai ales fără să-i inhibe pe cei din jur. Toţi autorii care au respirat atmosfera din cenaclul Sburătorul au descoperit bucuria de-a avea pentru cine să scrie.
A fost un mare pedagog fără să-i moralizeze agasant pe contemporani.
Şi-a folosit civilizat extraordinarul talent literar fără să facă din el o armă periculoasă. Chiar şi cele mai violente pamflete ale lui seamănă cu o bătaie cu flori.
S-a opus fascismului fără să aibă nimic de comunist.
– Istoria literaturii române pe care o scrieţi se proiectează sub ochii noştri, cărămidă cu cărămidă, în revista România literară. Cînd credeţi că va ajunge această istorie sub formă de carte?
– După 1989, mi-am cheltuit, iresponsabil, dintr-un exagerat sentiment al responsabilităţii, o mare parte din energie pronunţîndu-mă în probleme politice sau participînd direct la viaţa politică. Am scris, de exemplu, peste o sută de articole (nefavorabile) numai despre Ion Iliescu, mai multe decît am scris (favorabile) despre Nichita Stănescu. Am luat parte la şedinţe, mitinguri, marşuri de protest. Am condus asociaţii, programe, fundaţii etc. Rezultatul? Zero. Ca şi rezultatul agitaţiei altor mii de intelectuali care şi-au făcut iluzia că îi pot învinge pe foştii activişti ai PCR şi foştii securişti, aflaţi la putere şi după 1989. În ţară se trăieşte la fel de prost, nimeni nu a remarcat ce am făcut (în afară de cei care mi-au spart geamurile la maşină sau mi-au dat telefoane de ameninţare), iar eu sînt mai bătrîn cu paisprezece ani.
În al doilea rînd, nu este deloc uşor să scrii o istorie a literaturii române contemporane (perioada 1941-2000) aşa cum o concep eu. Eu nu vreau să fac din această carte (doar) un show critic, ţin foarte mult ca ea să aibă şi un caracter informativ. Or, sursele de informare serioasă şi exhaustivă lipsesc în România. Informaţiile de care dispunem sînt imprecise şi incomplete (cînd nu sînt simple ficţiuni). Pînă şi rapoartele serviciilor secrete de informaţii (de genul celor pe care le-am citit în Cartea albă a Securităţii) sînt pline de erori. Mi-a trebuit mult timp ca să-mi procur informaţii: despre scriitorii aflaţi în afara graniţelor ţării, despre cei care au murit în închisori, despre cei interzişi în timpul regimului comunist ş.a.m.d.
– În final, o întrebare care sper că nu-i indiscretă. Aveţi multe cărţi în casă?
– În fiecare după-amiază vin acasă cu 7-8 kilograme de cărţi. Unele îmi sosesc la redacţie, la România literară, prin poştă. Altele îmi sînt aduse de autorii înşişi, de editori sau de curieri trimişi de ei. Teancuri de cărţi mă aşteaptă şi la Uniunea Scriitorilor, la Ziarul de duminică etc. Mi se întîmplă să fiu oprit şi pe stradă de diverşi autori – unii necunoscuţi – care ţin să-mi încredinţeze producţiile lor. Dacă plec în provincie, mă întorc cu valiza plină de volume proaspăt tipărite. În plus, cumpăr cărţi şi din librării (pentru că Soljeniţîn şi Semprun, Llosa şi Kundera n-au bunul obicei să-mi trimită ce publică).
Pereţii camerei mele de lucru sînt dublaţi, de sus pînă jos, de rafturi de bibliotecă, dar aceste rafturi sînt de mult pline de cărţi, pînă la refuz. Am cărţi şi pe birou, şi sub birou, şi pe calorifer şi pe jumătate din pervaz (astfel încît unul din geamuri nu-l mai pot deschide). Cărţile au invadat în ultimii ani şi camera de zi şi au ajuns şi în dormitor, pe noptieră, pînă aproape de tavan şi în şifonier, la concurenţă cu hainele. Dacă nu fac ceva ca să mă împotrivesc acestei invazii, va trebui, în curînd, să mă mut în hol.
Hoţii care mi-au spart locuinţa acum cîţiva ani au fost exasperaţi de miile de cărţi între filele cărora au căutat ipotetice plicuri cu bani. Am reconstituit starea lor de spirit judecînd după furia cu care mi-au călcat cărţile în picioare. O parte dintre ele – pentru că dacă ar fi vrut să le distrugă pe toate le-ar fi trebuit cîteva zile.
Cu toate acestea, aştept cu nerăbdare şi emoţie deschiderea fiecărui tîrg de carte. Nu ca să particip, în calitate de critic literar, la lansarea unor volume (pierdere de timp), nu ca să îmi fac relaţii în lumea literară (am), nu ca să mă văd seara la televizor (sînt gras şi nu-mi face plăcere să mă văd), ci... Aţi ghicit, ca să cumpăr cărţi. Nu reuşesc să mă plictisesc niciodată de cărţi. Am mai multe decît îmi trebuie, dar îmi trebuie mereu altele.Nu este vorba de o sete de cultură, ci de o „atracţie fatală”. La moartea mea se va descoperi că locuinţa mi-era integral ocupată de cărţi şi că ultimele luni din viaţă mi le-am petrecut pe străzi.
– După 1989, mi-am cheltuit, iresponsabil, dintr-un exagerat sentiment al responsabilităţii, o mare parte din energie pronunţîndu-mă în probleme politice sau participînd direct la viaţa politică. Am scris, de exemplu, peste o sută de articole (nefavorabile) numai despre Ion Iliescu, mai multe decît am scris (favorabile) despre Nichita Stănescu. Am luat parte la şedinţe, mitinguri, marşuri de protest. Am condus asociaţii, programe, fundaţii etc. Rezultatul? Zero. Ca şi rezultatul agitaţiei altor mii de intelectuali care şi-au făcut iluzia că îi pot învinge pe foştii activişti ai PCR şi foştii securişti, aflaţi la putere şi după 1989. În ţară se trăieşte la fel de prost, nimeni nu a remarcat ce am făcut (în afară de cei care mi-au spart geamurile la maşină sau mi-au dat telefoane de ameninţare), iar eu sînt mai bătrîn cu paisprezece ani.
În al doilea rînd, nu este deloc uşor să scrii o istorie a literaturii române contemporane (perioada 1941-2000) aşa cum o concep eu. Eu nu vreau să fac din această carte (doar) un show critic, ţin foarte mult ca ea să aibă şi un caracter informativ. Or, sursele de informare serioasă şi exhaustivă lipsesc în România. Informaţiile de care dispunem sînt imprecise şi incomplete (cînd nu sînt simple ficţiuni). Pînă şi rapoartele serviciilor secrete de informaţii (de genul celor pe care le-am citit în Cartea albă a Securităţii) sînt pline de erori. Mi-a trebuit mult timp ca să-mi procur informaţii: despre scriitorii aflaţi în afara graniţelor ţării, despre cei care au murit în închisori, despre cei interzişi în timpul regimului comunist ş.a.m.d.
– În final, o întrebare care sper că nu-i indiscretă. Aveţi multe cărţi în casă?
– În fiecare după-amiază vin acasă cu 7-8 kilograme de cărţi. Unele îmi sosesc la redacţie, la România literară, prin poştă. Altele îmi sînt aduse de autorii înşişi, de editori sau de curieri trimişi de ei. Teancuri de cărţi mă aşteaptă şi la Uniunea Scriitorilor, la Ziarul de duminică etc. Mi se întîmplă să fiu oprit şi pe stradă de diverşi autori – unii necunoscuţi – care ţin să-mi încredinţeze producţiile lor. Dacă plec în provincie, mă întorc cu valiza plină de volume proaspăt tipărite. În plus, cumpăr cărţi şi din librării (pentru că Soljeniţîn şi Semprun, Llosa şi Kundera n-au bunul obicei să-mi trimită ce publică).
Pereţii camerei mele de lucru sînt dublaţi, de sus pînă jos, de rafturi de bibliotecă, dar aceste rafturi sînt de mult pline de cărţi, pînă la refuz. Am cărţi şi pe birou, şi sub birou, şi pe calorifer şi pe jumătate din pervaz (astfel încît unul din geamuri nu-l mai pot deschide). Cărţile au invadat în ultimii ani şi camera de zi şi au ajuns şi în dormitor, pe noptieră, pînă aproape de tavan şi în şifonier, la concurenţă cu hainele. Dacă nu fac ceva ca să mă împotrivesc acestei invazii, va trebui, în curînd, să mă mut în hol.
Hoţii care mi-au spart locuinţa acum cîţiva ani au fost exasperaţi de miile de cărţi între filele cărora au căutat ipotetice plicuri cu bani. Am reconstituit starea lor de spirit judecînd după furia cu care mi-au călcat cărţile în picioare. O parte dintre ele – pentru că dacă ar fi vrut să le distrugă pe toate le-ar fi trebuit cîteva zile.
Cu toate acestea, aştept cu nerăbdare şi emoţie deschiderea fiecărui tîrg de carte. Nu ca să particip, în calitate de critic literar, la lansarea unor volume (pierdere de timp), nu ca să îmi fac relaţii în lumea literară (am), nu ca să mă văd seara la televizor (sînt gras şi nu-mi face plăcere să mă văd), ci... Aţi ghicit, ca să cumpăr cărţi. Nu reuşesc să mă plictisesc niciodată de cărţi. Am mai multe decît îmi trebuie, dar îmi trebuie mereu altele.Nu este vorba de o sete de cultură, ci de o „atracţie fatală”. La moartea mea se va descoperi că locuinţa mi-era integral ocupată de cărţi şi că ultimele luni din viaţă mi le-am petrecut pe străzi.
martie 2004
(din volumul "Dialoguri în oglindă", Editura Curtea Veche, 2007)