„SÎNT UN HEDONIST ÎN TOT CE FAC”- Domnule Dan C. Mihăilescu, vi se tot reproşează, ca unui copil neastîmpărat, că nu staţi locului, că pendulaţi de la Eminescu la Caragiale, de la Caragiale la Generaţia '27 şi tot aşa. De ce credeţi că vor oamenii să distrugă acea stare de "scriitorinc" în care vă găsiţi şi să vă ţintuiască undeva, într-un domeniu, într-o grupare literară?
- Din comoditate: odată lipită eticheta, borcanul poate fi bine mersi pus la dospit în cămară. Şi din prejudecată: la noi, cine poate mai multe şi se răspîndeşte va fi numaidecît taxat de diletantism ori vedetism, de imaturitate ş.a.m.d. Iar ponoasele, ca şi avantajele, nu întîrzie să apară. Pe de o parte, nefixarea înseamnă libertate. Or, eu sînt un hedonist în tot ce fac. Dar pe de altă parte, această permanentă balansare între istoria şi critica literară, între Bucureştii veacului 19 şi recuperarea ultimului debutant, între radio, televiziune şi bibliotecă, başca plutirea printre multele grupări literare în încercarea de-a le armoniza contrariile, totuşi te condamnă la solitudinea păguboasă.
- În ce fel păguboasă, pentru că ziceţi că tocmai asta vă dă din plin gustul libertăţii?
- Păi, păguboasă fiindcă eşti omis ori eliminat de pe toate listele. Eu fac săptămînal cronică de carte de 12 ani şi prezint o carte pe zi de patru ani la Pro Tv, dar n-am fost niciodată la vreun tîrg internaţional de carte. Am lucrat 20 de ani la Institutul G. Călinescu, de unde se pleca masiv în străinătate, şi de unde eu am fost delegat două zile… la Constanţa, la un colocviu. Şi tot aşa. Fac acum 50 de ani şi n-am văzut în viaţa mea Casa Scriitorilor din Neptun… Dar ia să vorbim despre altceva!
- Declaraţi de curînd, într-o emisiune televizată, că nu mai puteţi citi roman. Ce va face criticul literar Dan C. Mihăilescu, avînd în vedere faptul că "explozia documentului şi a literaturii" de după '89 pare să îşi fi diminuat forţa considerabil, iar ficţiunea să redevină preferinţa numărul 1 a cititorilor?
- Adevărat, lupt cu ficţiunea ca-n cazanele de smoală ale infernului. Ştiu bine că după zece ani de memorialistică s-a revenit în forţă la hipnoza romanului, ba, încă, la un roman cît mai şocant, mai excentric, mai pervers. Lupt din greu cu mine să citesc şi să prezint măcar un roman pe săptămînă la Pro Tv, dar acasă mă tăvălesc de fericire în memoriile lui Costică Argetoianu (Ce scriitor! Bate patru Petru Dumitriu!) şi mor de dor să recitesc Pascal, Epictet, Marc Aureliu. Eu încă am mare poftă de biografii, de vieţi exemplare, încă sînt curios să descifrez trecutul, măcar perioada interbelică. Este aşa de cumplită dezumanizarea prin care trecem, încît fiecare fragment confesiv, fiecare volum de corespondenţă, fiecare jurnal, fiecare experienţă nemijlocită se dispensează de judecata estetică şi solicită numai fiinţa morală. Memorialistica este un lung, vital exerciţiu de reumanizare.
- Pot culpele morale din biografia unui scriitor să anuleze valoarea artistică a operei sale?
- Nu. Lucrul ăsta este demult rezolvat pentru mine. Una e CV-ul, alta opera. Le poţi băga în shaker, ca să vezi ce iese, ai chiar obligaţia, ca istoric literar, să le evaluezi atent pe amîndouă, dar fiinţa morală şi valoarea estetică rămîn cele două şine obligatorii pentru trenul axiologic, ca să zic aşa. Sigur, criticul e liber să opteze: îl revoltă biografia lui Celine, îi poate neglija opera, după cum, invers, pe altul vinovăţiile lui Sartre îl pot face să-i desfigureze piesele de teatru. Şi nouă ne e cam greu să facem distincţiile de rigoare între caracterul (şi viaţa) lui Eugen Barbu şi literatura din Principele, ori, ce să zic, între Cînticele ţigăneşti ale lui M.R.Paraschivescu şi publicistul bolşevizant cu acelaşi nume. E greu, de ce să nu recunoaştem. Dar ai, totodată, datoria să înţelegi şi să afirmi limpede că nimeni nu poate nega sau minimaliza publicistica unui Alexandru Paleologu din pricina cunoscutelor sale complicităţi umbroase cu Aparatul represiv.
- Adevărat, lupt cu ficţiunea ca-n cazanele de smoală ale infernului. Ştiu bine că după zece ani de memorialistică s-a revenit în forţă la hipnoza romanului, ba, încă, la un roman cît mai şocant, mai excentric, mai pervers. Lupt din greu cu mine să citesc şi să prezint măcar un roman pe săptămînă la Pro Tv, dar acasă mă tăvălesc de fericire în memoriile lui Costică Argetoianu (Ce scriitor! Bate patru Petru Dumitriu!) şi mor de dor să recitesc Pascal, Epictet, Marc Aureliu. Eu încă am mare poftă de biografii, de vieţi exemplare, încă sînt curios să descifrez trecutul, măcar perioada interbelică. Este aşa de cumplită dezumanizarea prin care trecem, încît fiecare fragment confesiv, fiecare volum de corespondenţă, fiecare jurnal, fiecare experienţă nemijlocită se dispensează de judecata estetică şi solicită numai fiinţa morală. Memorialistica este un lung, vital exerciţiu de reumanizare.
- Pot culpele morale din biografia unui scriitor să anuleze valoarea artistică a operei sale?
- Nu. Lucrul ăsta este demult rezolvat pentru mine. Una e CV-ul, alta opera. Le poţi băga în shaker, ca să vezi ce iese, ai chiar obligaţia, ca istoric literar, să le evaluezi atent pe amîndouă, dar fiinţa morală şi valoarea estetică rămîn cele două şine obligatorii pentru trenul axiologic, ca să zic aşa. Sigur, criticul e liber să opteze: îl revoltă biografia lui Celine, îi poate neglija opera, după cum, invers, pe altul vinovăţiile lui Sartre îl pot face să-i desfigureze piesele de teatru. Şi nouă ne e cam greu să facem distincţiile de rigoare între caracterul (şi viaţa) lui Eugen Barbu şi literatura din Principele, ori, ce să zic, între Cînticele ţigăneşti ale lui M.R.Paraschivescu şi publicistul bolşevizant cu acelaşi nume. E greu, de ce să nu recunoaştem. Dar ai, totodată, datoria să înţelegi şi să afirmi limpede că nimeni nu poate nega sau minimaliza publicistica unui Alexandru Paleologu din pricina cunoscutelor sale complicităţi umbroase cu Aparatul represiv.
- Un critic important de la noi a spus că i s-a întîmplat să laude anumite cărţi, omiţînd în mod intenţionat părţile lor slabe, în dorinţa de a-i atrage pe oameni către literatură. Este aceasta o opţiune corectă?
- Nu. Sau mă rog, depinde de context. Dacă, de pildă, eşti invitat la un talk show a cărui ţintă este atragerea tineretului către lectură şi idea de Carte, atunci ai voie, ca să zic aşa, să funcţionezi exclusiv ca magnet, arătînd pozitivul şi tăcînd negativul. Dar cînd vii la cronica literară, eşti obligat să redevii imparţial. La fel de condamnabilă este supralicitarea elementelor picante, “fierbinţi” dintr-o carte, tot în scopuri de atragere a tinerilor, aşa cum am auzit că sînt profesori de literatură care exaltă violul din Răscoala lui Rebreanu, ori cutare pasaje din Rusoaica lui Gib Mihăescu, doar-doar copiii noştri vor înţelege că avem şi noi D.H.Lawrence-ii noştri! Dar dacă vom ajunge s-o rezumăm pe Hortensia Papadat Bengescu la micile cochetării de natură lesbiană, ori să-l reducem pe Eliade la demonstraţiile de virilitate, apoi adio literatură.
- Apropo de Eliade, proza acestuia, pe care ştiu că o promovaţi, interesează tot mai mult. Care credeţi că este explicaţia fenomenului?
- Mă bucur că un om de vîrsta dumneavoastră observă că interesul faţă de proza lui Eliade creşte. Am văzut şi eu asta, tot vorbind cu elevi şi studenţi din Bucureşti, dar nu numai: creşte (adică revine) voga “adolescentului miop”. Eliade este cea mai teribilă energie autoconstructivă din toată literatura noastră, iar romanele şi memorialistica lui sînt infinit mai productive la 16-20 de ani decît aforistica lui Cioran, de exemplu. Eliade prinde prin autenticitate, prin atît de ataşantul amestec de senzualism şi sete mistică, la fel cum prinde proza lui Mircea Cărtărescu, obsedată să sexualizeze creierul şi să intelectualizeze visceralitatea. Dar de la proza lui Eliade trebuie făcut saltul către eseistica lui, ca şi către întreaga spiritualitate a generaţiei ’27, generaţia lui Mircea Vulcănescu. A rămîne în lumea frisoanelor erotice din Maitreyi fără a urca în dilemele din Huliganii şi Întoarcerea din rai, ori a rămîne captiv în Schimbarea la faţă a României fără a atinge înţelepciunea şi echilibrul din studiile lui Vulcănescu este o trădare a specificului acestei generaţii fascinate de omul complet, de concordia discors.
- Nu. Sau mă rog, depinde de context. Dacă, de pildă, eşti invitat la un talk show a cărui ţintă este atragerea tineretului către lectură şi idea de Carte, atunci ai voie, ca să zic aşa, să funcţionezi exclusiv ca magnet, arătînd pozitivul şi tăcînd negativul. Dar cînd vii la cronica literară, eşti obligat să redevii imparţial. La fel de condamnabilă este supralicitarea elementelor picante, “fierbinţi” dintr-o carte, tot în scopuri de atragere a tinerilor, aşa cum am auzit că sînt profesori de literatură care exaltă violul din Răscoala lui Rebreanu, ori cutare pasaje din Rusoaica lui Gib Mihăescu, doar-doar copiii noştri vor înţelege că avem şi noi D.H.Lawrence-ii noştri! Dar dacă vom ajunge s-o rezumăm pe Hortensia Papadat Bengescu la micile cochetării de natură lesbiană, ori să-l reducem pe Eliade la demonstraţiile de virilitate, apoi adio literatură.
- Apropo de Eliade, proza acestuia, pe care ştiu că o promovaţi, interesează tot mai mult. Care credeţi că este explicaţia fenomenului?
- Mă bucur că un om de vîrsta dumneavoastră observă că interesul faţă de proza lui Eliade creşte. Am văzut şi eu asta, tot vorbind cu elevi şi studenţi din Bucureşti, dar nu numai: creşte (adică revine) voga “adolescentului miop”. Eliade este cea mai teribilă energie autoconstructivă din toată literatura noastră, iar romanele şi memorialistica lui sînt infinit mai productive la 16-20 de ani decît aforistica lui Cioran, de exemplu. Eliade prinde prin autenticitate, prin atît de ataşantul amestec de senzualism şi sete mistică, la fel cum prinde proza lui Mircea Cărtărescu, obsedată să sexualizeze creierul şi să intelectualizeze visceralitatea. Dar de la proza lui Eliade trebuie făcut saltul către eseistica lui, ca şi către întreaga spiritualitate a generaţiei ’27, generaţia lui Mircea Vulcănescu. A rămîne în lumea frisoanelor erotice din Maitreyi fără a urca în dilemele din Huliganii şi Întoarcerea din rai, ori a rămîne captiv în Schimbarea la faţă a României fără a atinge înţelepciunea şi echilibrul din studiile lui Vulcănescu este o trădare a specificului acestei generaţii fascinate de omul complet, de concordia discors.
- Unde se află literatura română în momentul actual? A reuşit să ardă etapele şi să se sincronizeze cu literatura din Occident, sau este marcată încă de o anumită întîrziere?
- Eu cred că sîntem pe drumul cel bun. Oricum, sîntem experţi în arderea etapelor. Păcatul e că luptăm să ne sincronizăm aproape exclusiv cu viciile. Cele mai semnificative romane şi volume de poezii din ultimii ani exaltă homosexualitatea, consumul de droguri, argoul ţigănesc, mediul liceal alcoolizat, gaşca de adolescenţi obsedaţi să avem şi noi Trainspotting-ul nostru. Bun. Am “ars-o” şi pe-asta. Şi acum? N-o poţi ţine ani de-a rîndul cu fuck the world, shit, kiss my ass şi suck my dick. Trebuie să urci o treaptă, două. Or, în doi, trei ani, simt că vom fi desăvîrşit crizele de creştere, ne vom fi revărsat refulările, vom fi experimentat toate infernurile şi vom redeveni normali. Înclin să-i dau, deci, dreptate lui Ion Simuţ (v. nr-ul 9/2002 din Familia, dedicat “reabilitării” ficţiunii) cînd zice că “ne apropiem de starea, deschiderile şi nivelul estetic specifice anilor 60. Tocmai sîntem pe cale să depăşim marasmul şi haosul anilor 50. Dacă istoria se repetă, atunci se repetă şi istoria literaturii şi dinamismul ei abstract. 1930, 1970, 2010 – cam acesta e ritmul vîrfurilor de formă maximă a literaturii române: aproximativ din 40 în 40 de ani. Evident că nu e vorba de un singur an, ci de un deceniu, un deceniu şi ceva: 1840-1850, 1870-1885, 1920-1935, 1965-1975 şi ne pregătim pentru un moment de vîrf 2005-2010, dacă nu cumva semnele bune s-au şi declanşat”. Să-l audă Dumnezeu, poate voi întineri şi eu la 60 de ani, cine ştie!
- Eu cred că sîntem pe drumul cel bun. Oricum, sîntem experţi în arderea etapelor. Păcatul e că luptăm să ne sincronizăm aproape exclusiv cu viciile. Cele mai semnificative romane şi volume de poezii din ultimii ani exaltă homosexualitatea, consumul de droguri, argoul ţigănesc, mediul liceal alcoolizat, gaşca de adolescenţi obsedaţi să avem şi noi Trainspotting-ul nostru. Bun. Am “ars-o” şi pe-asta. Şi acum? N-o poţi ţine ani de-a rîndul cu fuck the world, shit, kiss my ass şi suck my dick. Trebuie să urci o treaptă, două. Or, în doi, trei ani, simt că vom fi desăvîrşit crizele de creştere, ne vom fi revărsat refulările, vom fi experimentat toate infernurile şi vom redeveni normali. Înclin să-i dau, deci, dreptate lui Ion Simuţ (v. nr-ul 9/2002 din Familia, dedicat “reabilitării” ficţiunii) cînd zice că “ne apropiem de starea, deschiderile şi nivelul estetic specifice anilor 60. Tocmai sîntem pe cale să depăşim marasmul şi haosul anilor 50. Dacă istoria se repetă, atunci se repetă şi istoria literaturii şi dinamismul ei abstract. 1930, 1970, 2010 – cam acesta e ritmul vîrfurilor de formă maximă a literaturii române: aproximativ din 40 în 40 de ani. Evident că nu e vorba de un singur an, ci de un deceniu, un deceniu şi ceva: 1840-1850, 1870-1885, 1920-1935, 1965-1975 şi ne pregătim pentru un moment de vîrf 2005-2010, dacă nu cumva semnele bune s-au şi declanşat”. Să-l audă Dumnezeu, poate voi întineri şi eu la 60 de ani, cine ştie!
Interviu realizat în noiembrie 2003.
(din volumul "Dialoguri în oglindă", Editura Curtea Veche, 2007)