Treceți la conținutul principal

Interviu cu Ioana Nicolaie (2)




VIAŢA-I MAI IMPRESIONANTĂ ŞI MAI COMPLEXĂ DECÂT ORICE EFECT STILISTIC”



- Dragă Ioana, întrezăreai prin Ferestrele din ’98 Cerul din burtă din 2005? Cum găseşti evoluţia ta ca scriitoare, ce s-a schimbat în aceşti ani?

- Dacă aş fi încercat să întredeschid puţin “ferestrele” debutului meu, probabil că aş fi văzut doar foicele subţiri de hârtie nescrisă. Fără nimic pe ele, cel mult cu două, trei dâre indecidabile. Pe-atunci literatura era pentru mine un fel de plajă pe care încă nu apucasem să păşesc. Încă nu ştiam dacă aveam să-mi imprim în nisip tălpile reale sau pe altele, fantaste, închipuite. Am ales, riscând, prima variantă. Ideea poeziei imediate, concrete, eliberată de zorzoanele estetice care o acoperiseră în modernism, îmi părea singura alternativă viabilă. Prima mea carte şi-a luat astfel învelişul – nu şi subiectul - din “personismul” lui Frank O’ Hara. În adâncime s-a dezvoltat pe o poveste de dragoste, urmărită de-a lungul a patru anotimpuri, o poveste rotundă, ironic-blazată, puţin depresivă, cu cadre şterse, minimaliste. Este cartea mea cea mai despodobită şi prin asta cea mai curajoasă: astăzi, desigur, n-aş mai putea s-o scriu. Abia după această experienţă am putut să mă întorc la fondul meu intim, la adevărata mea biografie care, fără să exagerez, are ceva faulknerian în ea, are poveşti triste, are duioşie, are o fixare aproape precisă în arhetipal. Trebuia să scriu cu orice preţ cărţile despre nord şi copilărie, despre familie şi origini, despre oamenii mei, despre timpul încă întreg, neacoperit de distanţe şi praf. Trebuia să sap meticulos şi cu instinct de arheolog în propriul subconştient. M-au ajutat, cred, şi doi poeţi americani: W.S. Merwin şi Carl Sandburg. Aşa au apărut cărţile gemene, Nordul şi Credinţa. Amândouă sunt scrise cu multă nostalgie şi cu foarte multă dragoste. Deşi au fost tipărite între coperte diferite, deşi într-una centrală e familia numeroasă, văzută prin ochii unei fetiţe, iar în cea de-a doua perspectiva aparţine unui adult care vrea să-şi salveze trecutul, fără îndoială că aceste cărţi ale mele sunt, de fapt, una singură. La o eventuală reeditare voi ţine seama de asta.


Cerul din burtă este o altă etapă a scrisului meu. Este o carte bine aşezată în realul imediat şi-n plus am numit-o “roman”. N-am bănuit niciodată că o voi scrie, nici nu ştiam dacă voi ajunge să trăiesc experienţa umană comprimată în ea. După cum se vede, s-au schimbat multe în aceşti ani. S-a mai pierdut din frondă, au mai dispărut iluzii... Încet, încet, fără să vreau, mă izbesc de cerul adulţilor.



- Nordul, Credinţa şi Cerul din burtă sunt unite prin biografism ca de un tub roşu ce pulsează plin de viaţă. Nu le poţi separa. Însă, dacă primele două sunt cărţi ale rememorării, Cerul din burtă e o carte adusă la zi, a prezentului. Simţi că se închide aici un ciclu, că te îndrepţi către altceva?

- E ciudat că ai avut această intuiţie şi ai ghicit că mă aflu la un fel de răscruce. Îţi pot spune că sunt doar câteva drumuri pe care aş putea apuca. Iar poezia-i doar o firavă cărare. Încă nu ştiu spre ce mă voi îndrepta. În tot ce-am scris până acum, chiar dacă genul s-a numit poezie, am dezvoltat diverse nuclee narative. Volumele mele cresc spiralat pe nişte istorii de adâncime. Am crezut că dacă transform poezia într-o specie hibridă voi câştiga mai mulţi cititori. Convingerea asta a fost din ce în ce mai evidentă de la un volum la altul. Prin urmare, Cerul din burtă a ajuns un fel de roman. E drept că scris altfel, în răspăr cu tehnicile romaneşti tradiţionale. E limpede, cred, că proza îmi face cu ochiul. La un moment dat, voi fi nevoită să m-apuc şi de romane serioase. Dar asta mai târziu, când băieţelul meu va mai creşte şi-o să-mi găsesc din nou ceasurile pierdute – sau câştigate – cu scrisul. Deocamdată mă ocup cu lucruşoare mărunte, nepretenţioase, plăcute. Tocmai duc la bun sfârşit o carte pentru copii. M-am jucat de-a imaginaţia, de-a rimele, de-a ritmul, şi-n totului tot, de-a feeria. A fost deconcertant şi absolut gratuit. Nu ca atunci când scrii pentru oameni mari...

- Cerul din burtă e o incursiune lirică unică în literatura romană şi, aş îndrăzni să spun, greu de egalat. Imixiunile în realitatea imediată au dus la un biografism netransfigurat şi aproape că ne simţim în faţa unui jurnal. Cu toate acestea, nimic sec, nimic prea realist ca stil, o imaginaţie luxuriantă, de-o sensibilitate extremă. Care e secretul?

- Îţi mulţumesc pentru aprecieri. Cerul din burtă este o carte despre cum se modifică texturile concretului când o fiinţă nouă încearcă timid să se-apropie de lume. Este un fel de film lent al celor nouă luni de sarcină, cu multe flash-uri din memoria naratoarei şi din percepţiile ei specifice. Originalitatea cărţii stă în subiect: pînă astăzi nu s-a mai scris, detailat, în literatura română, despre experienţa gravidităţii. Sigur că explicaţiile sunt atât sociologice – trebuie să ne gândim în ce fel a modificat regimul comunist ideea de familie, de natalitate, de libertate de opţiune în interiorul cuplurilor -, dar, cred, ţin şi de vârsta şi de pudorile larg culturale. Fără îndoială că modernismele purificate estetic ale secolului n-ar fi acceptat un astfel de subiect. Pentru avangarde n-ar fi fost interesant, iar suprarealismul l-ar fi învăluit într-un halou. Astăzi însă, când exhibarea euri-lor individuale este e în mare vogă, n-a fost deloc greu. S-a întâmplat că, la un moment dat, în biografia mea s-a insinuat o nouă făptură, încă nenumită, încă foarte îndepărtată, în toate ale ei uimitoare... Şi-a trebuit să-i scriu cartea. Textul iniţial a fost chiar un jurnal, foarte implicat, de multe ori cu emoţii dure şi nefiltrate. “Cerul din burtă” a păstrat această autenticitate, această dezvăluire a multor lucruri tabuizate până de curând. Am scris despre teste de sarcină şi controale periodice, despre Rh negativ şi săli de aşteptare, despre mărturiile unor femei însărcinate, despre bebeluşi abandonaţi şi despre lume. Am înţeles, în sfârşit, însemnătatea unor lucruri pe care abia le bănuisem până atunci. Am deconstruit imaginea clasică, idilică, a femeii care aduce pe lume un copil. Am scris despre speranţă şi despre o mare singurătate. N-am trişat în nici o propoziţie din cartea asta. Am crezut – şi cred încă – în acel gen de scriere care creşte pe un anume adevăr, care se bazează înainte de orice pe sinceritate. Viaţa-i mai impresionantă şi mai complexă decât orice efect stilistic. Degeaba te faci scriitor, dacă nu pricepi un lucru atât de simplu.

- Cartea are şi-un pronunţat caracter pedagogic. Se simte extraordinara dăruire cu care te dezvălui celorlalte femei, conştientă fiind că în România acestea nu sunt prea bine informate. Spune-mi, te rog, câte ceva despre mesajul pe care ai vrut să-l transmiţi.

- Acest “caracter pedagogic” nu vine dintr-o intenţie a mea anterioară, m-am ferit cât am putut de orice fel de tezism. Dar, trăind experienţa cu pricina, mi-am dat seama cât de dezorientată este o femeie care intră în aventura aducerii unui copil pe lume. Într-un timp uluitor de scurt vede cum totul în jur se schimbă, nu-şi mai recunoaşte corpul şi vechile haine, devine fără vârstă, e asaltată de frici care o ocoliseră până atunci. Din nefericire, toată această devălmăşie emoţională rămâne neverbalizată. Nu există ideea de minimă consiliere psihologică a viitoarei mame. Îmi amintesc ultima consultaţie din fişa mea de viitoare mamă, când a trebuit să stau o întreagă după-amiază, ca să intru în cabinet. Eram singură printre multe femei la fel de singure ca şi mine. Medicul meu mi-a spus, aşa cum bănuiam, că mai e foarte puţin, că el e gata, că de la o zi la alta... Mi-am luat un “la revedere” sfios şi am ieşit în frigul iernii de-afară. Când am ajuns în staţia de tramvai am început să plâng. Şi-apoi am plâns, neoprit, tot drumul, până acasă. Nu ştiam ce va fi, la ce oră se va întâmpla, cum şi oare cum? va fi, ce să pun în bagajul acela, câţi bani să am la mine ş.a.m.d. Cred c-am scris despre toate astea şi-n Cerul din burtă. Cred că textul a crescut şi din speranţele, şi nefericirile mele, din lecturile de specialitate, din desfăşurarea nefalsificată a fiecărei zile. Dacă n-aş fi avut curiozitatea să citesc despre ce mi se întâmplă, ar fi fost ca şi cum aş fi suferit de o boală ciudată, abia descoperită, despre care nu se ştie mare lucru. Or în orice carte de specialitate se spune că gravidele nu sunt “paciente”, că nu “suferă” de nimic, că-i o mare greşeală să fie tratate drept convalescente. Şi nu merită, nicicum, minimalizarea aceasta.

- Sunt sigur că nu ţii să fii afiliată vreunui grup, dar spune-mi dacă simţi că ai ceva în comun cu generaţia de scriitori din care faci parte.

- Toate împărţirile în literatură – de altfel, fireşti şi funcţionale didactic – au o anume rigiditate şi un anume grad de eroare. Ele se impun ulterior fenomenelor pe care le descriu. Cu literatura tânără, puţin cunoscută şi încă neaşezată în cadre fixe, nu e niciodată prea confortabil. În ceea ce mă priveşte, biografia e una, iar scrisul alta. Am făcut parte din cenaclul Litere din Bucureşti şi, inevitabil, mereu voi fi însoţită în viitoarele istorii literare de cei cu care am pornit atunci: Cecilia Ştefănescu, T. O. Bobe, Doina Ioanid, Marius Ianuş, Svetlana Cârstean, Cezar Paul-Bădescu, Sorin Gherguţ, Victor Nichifor, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Angelo Mitchievici, Ana Maria Sandu, Paul Cernat şi mulţi alţii, pe care i-am admirat sau invidiat, după dispoziţie, în multe, multe seri cenacliere. Dacă e să fie vorba de un grup, atunci nu poate fi decât acesta. Deşi cărţile noastre nu seamănă unele cu altele, ceea ce ne uneşte este, cred, educaţia noastră culturală... Şi spun asta pentru că tinerii de după noi, cei care au fost impuşi mai ales de Marin Mincu, sînt preponderent anticulturali, plebei, anarhişti şi foarte corozivi cu limbajele alese, mai ales în poezie. Noi iubeam subtilităţile şi rafinamentele, estetismele şi minimalismele, ludicul şi fantazarea. Şi credeam că demn e să reuşeşti pe cont propriu, nu înscriindu-te belicos într-o generaţie.



- E tânăra literatură română îndeajuns de penetrantă pentru a avea succes în Occident?

- Cred că apar mereu cărţi extraordinar de frumoase scrise de oameni tineri. Cum mi-am petrecut vacanţa de vară de T. O. Bobe, Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş, Degete mici de Filip Florian sunt doar câteva exemple care-mi vin acum în minte. Desigur că acestea, dacă ar fi promovate adecvat şi traduse, ar spune ceva despre suflul literaturii române de azi. Din păcate, va trebui ca toţi aceşti autori să atingă vârste onorabile ca să fie luaţi în serios. E foarte ciudat că, la noi, aproape nimeni nu cunoaşte autori sub patruzeci de ani. Iar în Polonia, o fată de optsprezece ani ajunge celebră şi vinde zeci de mii de exemplare din cartea ei de debut. Nu mă întreba ce nu-i în regulă, ce ne lipseşte... N-aş şti să spun...


noiembrie 2006


(din volumul "Dialoguri în oglindă", Editura Curtea Veche, 2007)

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html Bibliotecă de scriitor Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.