“BUCUREŞTIUL INTERBELIC A FOST ORI MITIZAT, ORI DEMONIZAT”
- Stimată doamnă Ioana Pârvulescu, spuneţi în Prejudecăţi literare că “lipseşte totuşi din spaţiul cultural românesc o tradiţie a cărţii destinate trezirii oamenilor de cultură, profesorilor, scriitorilor, teologilor, artiştilor, într-un cuvînt, intelectualilor”. Prin urmare, aţi văzut în scrierea Prejudecăţilor literare “mai mult decît o obligaţie universitară”, anume “un act vital, în cel mai simplu inţeles al cuvîntului”. Cît de tare vi se pare că este înrobită de prejudecăţi receptarea literaturii române şi care sînt consecinţele situaţiei date, avînd în vedere că prejudecata presupune sterilitate, că nu are nimic de a face cu căutarea şi formularea critică?
- Fiecare cred că trebuie să înceapă cu sine şi în sensul acesta vorbeam de un “act vital”. Aşadar de aici am pornit, de la încercarea de a-mi conştientiza propriile prejudecăţi, de a mi le explica, de a le neutraliza puterea. Lupta cu prejudecăţile este ca-n poveşti, ţine “zi de vară pînă-n seară”, doar că nimeni nu poate fi sigur ca a învins balaurul sau scorpia prejudecăţii. Problema e măcar să începi confruntarea. Sau mai puţin, să fii conştient că este ceva de învins, o inerţie de judecată. Receptarea literară, ca orice alt domeniu al vieţii este şi ea supusă prejudecăţilor, la noi ca oriunde. Felul în care se vorbeşte de unii monştri sacri, despre debutanţi, felul în care poeţii şi prozatorii îi privesc pe critici, felul în care publicul nostru declară plicticoase unele capodopere, precum romanul lui Proust sau îl socoteşte ilizibil pe Joyce, felul în care a fost privită literatura scrisă de femei între războaie şi cîte şi mai cîte. Cît despre consecinţe, nu, nu cred că asta duce direct la sterilitate critică, de altfel o mică doză de prejudecăţi e chiar necesară, funcţionează ca o ancoră a lumii literare. Un alt reproş aş face eu receptării de la noi: consumarea unei cantităţi imense de energie pentru lucruri mărunte, polemici cu mulţi combatanţi, lungite la nesfîrşit pe false probleme. Ba chiar polemici creatoare de prejudecăţi şi asta e chiar grav, pentru că în culturile civilizate polemica trebuie să risipească prejudecata.
- Prejudecăţi literare este o carte pe care o doriţi continuată de alţii. Aţi deschis, aşadar, o problemă. Există răspuns? Cunoaşteţi, adică, eforturi similare menite să mai doboare din “lumea ideilor primite de-a gata”?
- Nu am brevet de invenţie asupra acestei chestiuni, cred ca vă daţi seama…Chiar dacă în critica noastră nu mai e nici o carte cu acest titlu, prejudecata exista şi există în conştiinţa multor critici, fie şi cu alte nume (idoli, idei primite de-a gata, cum aţi spus, inerţii de receptare). Aşadar dacă cineva se ocupă de acest subiect nu înseamnă neapărat că mă continuă. Eu mi-aş fi dorit însă chiar o continuare, o altă carte pe tema prejudecăţilor literare de la noi, dar asta nu s-a întîmplat. Studenţii mei însă s-au dovedit sensibili la problemă şi în cazul lor, da, pot să spun că am văzut prelungiri ale ideilor mele, nu în cărţi, dar în articole. Uneori, fără să-şi dea seama, îmi preiau formulări întregi (mai mult fără ghilimele, ce-i drept), dar asta înseamnă totuşi că n-am vorbit degeaba.
- Prejudecăţile pot dăuna atît scriitorilor deja consacraţi, cît şi unora care, tocmai din cauza acestora, nu s-au putut afirma. Ne puteţi da vreun exemplu de scriitor (român) din rîndul celor din urmă?
- Nu cred că astăzi, cînd publicarea este perfect liberă, cineva este împiedicat să se afirme din cauza prejudecăţilor. Vă gîndiţi probabil că ce ştiu eu ce instanţă, critic sau editor, n-ar da cale liberă unui tînăr numai pentru că e tînăr. Fiţi liniştit, valoarea adevărată, vorba clasicului “n’attend pas le nombre des années”. Alta e problema: literatura unui debutant, de obicei doar “promiţătoare” (adică nu ştii dacă va confirma sau va dezamăgi) nu are deloc, dar deloc valoare comercială, deci se publică în pierdere şi nimeni nu se grăbeşte s-o facă. Tocmai de aceea între războaie premiul pentru debut consta tocmai în finanţarea primei publicări, or, acum el reprezintă cel mult micuţă recompensă după publicare, mai puţin practică. Aş propune să se reînfiinţeze un premiu ca acela al “Tinerilor Scriitori needitaţi” acordat în interbelic de Fundaţiile Regale şi pe care l-au luat Ionescu, Cioran, Ştefan Baciu, Noica, Emil Botta, Geo Dumitrescu şi cîţi alţii. De pildă Eugen Ionescu publicase pe cont propriu, cred, un volumaş de poezii, în decembrie ’31, dar cînd a luat premiu pentru Nu, în ’34, nu s-a ţinut cont de asta, era la altă categorie, critică literară. Această regulă ar putea funcţiona şi la noi.
- Stimată doamnă Ioana Pârvulescu, spuneţi în Prejudecăţi literare că “lipseşte totuşi din spaţiul cultural românesc o tradiţie a cărţii destinate trezirii oamenilor de cultură, profesorilor, scriitorilor, teologilor, artiştilor, într-un cuvînt, intelectualilor”. Prin urmare, aţi văzut în scrierea Prejudecăţilor literare “mai mult decît o obligaţie universitară”, anume “un act vital, în cel mai simplu inţeles al cuvîntului”. Cît de tare vi se pare că este înrobită de prejudecăţi receptarea literaturii române şi care sînt consecinţele situaţiei date, avînd în vedere că prejudecata presupune sterilitate, că nu are nimic de a face cu căutarea şi formularea critică?
- Fiecare cred că trebuie să înceapă cu sine şi în sensul acesta vorbeam de un “act vital”. Aşadar de aici am pornit, de la încercarea de a-mi conştientiza propriile prejudecăţi, de a mi le explica, de a le neutraliza puterea. Lupta cu prejudecăţile este ca-n poveşti, ţine “zi de vară pînă-n seară”, doar că nimeni nu poate fi sigur ca a învins balaurul sau scorpia prejudecăţii. Problema e măcar să începi confruntarea. Sau mai puţin, să fii conştient că este ceva de învins, o inerţie de judecată. Receptarea literară, ca orice alt domeniu al vieţii este şi ea supusă prejudecăţilor, la noi ca oriunde. Felul în care se vorbeşte de unii monştri sacri, despre debutanţi, felul în care poeţii şi prozatorii îi privesc pe critici, felul în care publicul nostru declară plicticoase unele capodopere, precum romanul lui Proust sau îl socoteşte ilizibil pe Joyce, felul în care a fost privită literatura scrisă de femei între războaie şi cîte şi mai cîte. Cît despre consecinţe, nu, nu cred că asta duce direct la sterilitate critică, de altfel o mică doză de prejudecăţi e chiar necesară, funcţionează ca o ancoră a lumii literare. Un alt reproş aş face eu receptării de la noi: consumarea unei cantităţi imense de energie pentru lucruri mărunte, polemici cu mulţi combatanţi, lungite la nesfîrşit pe false probleme. Ba chiar polemici creatoare de prejudecăţi şi asta e chiar grav, pentru că în culturile civilizate polemica trebuie să risipească prejudecata.
- Prejudecăţi literare este o carte pe care o doriţi continuată de alţii. Aţi deschis, aşadar, o problemă. Există răspuns? Cunoaşteţi, adică, eforturi similare menite să mai doboare din “lumea ideilor primite de-a gata”?
- Nu am brevet de invenţie asupra acestei chestiuni, cred ca vă daţi seama…Chiar dacă în critica noastră nu mai e nici o carte cu acest titlu, prejudecata exista şi există în conştiinţa multor critici, fie şi cu alte nume (idoli, idei primite de-a gata, cum aţi spus, inerţii de receptare). Aşadar dacă cineva se ocupă de acest subiect nu înseamnă neapărat că mă continuă. Eu mi-aş fi dorit însă chiar o continuare, o altă carte pe tema prejudecăţilor literare de la noi, dar asta nu s-a întîmplat. Studenţii mei însă s-au dovedit sensibili la problemă şi în cazul lor, da, pot să spun că am văzut prelungiri ale ideilor mele, nu în cărţi, dar în articole. Uneori, fără să-şi dea seama, îmi preiau formulări întregi (mai mult fără ghilimele, ce-i drept), dar asta înseamnă totuşi că n-am vorbit degeaba.
- Prejudecăţile pot dăuna atît scriitorilor deja consacraţi, cît şi unora care, tocmai din cauza acestora, nu s-au putut afirma. Ne puteţi da vreun exemplu de scriitor (român) din rîndul celor din urmă?
- Nu cred că astăzi, cînd publicarea este perfect liberă, cineva este împiedicat să se afirme din cauza prejudecăţilor. Vă gîndiţi probabil că ce ştiu eu ce instanţă, critic sau editor, n-ar da cale liberă unui tînăr numai pentru că e tînăr. Fiţi liniştit, valoarea adevărată, vorba clasicului “n’attend pas le nombre des années”. Alta e problema: literatura unui debutant, de obicei doar “promiţătoare” (adică nu ştii dacă va confirma sau va dezamăgi) nu are deloc, dar deloc valoare comercială, deci se publică în pierdere şi nimeni nu se grăbeşte s-o facă. Tocmai de aceea între războaie premiul pentru debut consta tocmai în finanţarea primei publicări, or, acum el reprezintă cel mult micuţă recompensă după publicare, mai puţin practică. Aş propune să se reînfiinţeze un premiu ca acela al “Tinerilor Scriitori needitaţi” acordat în interbelic de Fundaţiile Regale şi pe care l-au luat Ionescu, Cioran, Ştefan Baciu, Noica, Emil Botta, Geo Dumitrescu şi cîţi alţii. De pildă Eugen Ionescu publicase pe cont propriu, cred, un volumaş de poezii, în decembrie ’31, dar cînd a luat premiu pentru Nu, în ’34, nu s-a ţinut cont de asta, era la altă categorie, critică literară. Această regulă ar putea funcţiona şi la noi.
- Aţi publicat o fermecătoare carte despre Bucureştiul interbelic. Ce prejudecăţi (literare sau nu) aţi întîlnit în legatură cu Bucureştiul din acel timp?
- Bucureştiul interbelic a fost ori mitizat, ori demonizat. De fiecare dată din motive pur politice: mitizat pentru că el dispăruse practic de tot în comunism, era cu adevărat o lume pierdută, o Atlantidă şi sufletul multora rămăsese acolo, în Atlantida interbelică, în timp ce trupul era într-o lume totalitară, într-o continuă apăsare. Şi, pe de altă parte, demonizat a fost pentru anii lui din urmă, cînd, ca în toată lumea, a început degringolada, rinocerizarea, violenţa etc. Or, în momentul cînd aceste două atitudini uită de unde pleacă, ele devin prejudecată. Cartea mea a fost o opţiune hotărîtă pentru un Bucureşti lume normală, nici Atlantidă, nici pandemoniu şi de aceea am scris despre viaţa cotidiană. M-a amuzat să constat că în receptarea ei, în genere foarte bună, au existat totuşi vreo cîteva voci care au căzut pradă prejudecăţii politice şi m-au acuzat că sînt ori prea-prea ori foarte-foarte. Or eu n-am vorbit de politică, ci de politicale, adică acel capitol al politicii care ţine de cotidian şi pe care îl percepe la fel şi profesorul şi gospodina, nu istoricul: mai un rege prezent la o ceremonie, mai o manifestaţie de stradă, mai un orator demagog de la nu contează ce partid, asta înseamnă politichia în cotidian!
- Bucureştiul interbelic a fost ori mitizat, ori demonizat. De fiecare dată din motive pur politice: mitizat pentru că el dispăruse practic de tot în comunism, era cu adevărat o lume pierdută, o Atlantidă şi sufletul multora rămăsese acolo, în Atlantida interbelică, în timp ce trupul era într-o lume totalitară, într-o continuă apăsare. Şi, pe de altă parte, demonizat a fost pentru anii lui din urmă, cînd, ca în toată lumea, a început degringolada, rinocerizarea, violenţa etc. Or, în momentul cînd aceste două atitudini uită de unde pleacă, ele devin prejudecată. Cartea mea a fost o opţiune hotărîtă pentru un Bucureşti lume normală, nici Atlantidă, nici pandemoniu şi de aceea am scris despre viaţa cotidiană. M-a amuzat să constat că în receptarea ei, în genere foarte bună, au existat totuşi vreo cîteva voci care au căzut pradă prejudecăţii politice şi m-au acuzat că sînt ori prea-prea ori foarte-foarte. Or eu n-am vorbit de politică, ci de politicale, adică acel capitol al politicii care ţine de cotidian şi pe care îl percepe la fel şi profesorul şi gospodina, nu istoricul: mai un rege prezent la o ceremonie, mai o manifestaţie de stradă, mai un orator demagog de la nu contează ce partid, asta înseamnă politichia în cotidian!
- L.P.Hartley spune în Mesagerul: “Trecutul e o ţară străină; acolo lucrurile se petrec altminteri”. Este, pentru noi, Bucureştiul interbelic “o ţară străină”? A mai rămas suficient spirit din acel vechi Bucureşti încît să-l putem regăsi în oraşul de-acum?
- Nu ştiam formularea lui Hartley, dar îmi place foarte mult pentru că exact asta am simţit cînd am căutat lumea interbelicului: am simţit că fac o călătorie în străinătate, dar, cum am scris în prefaţă, o străinătate destul de familiară, totuşi, o străinătate care nu înstrăinează. Din fericire acuma, da, putem regăsi cîte ceva din interbelic, dar eu nu la case şi străzi mă gîndesc, ci la obiceiuri, la gazetărie, la publicare, la vacanţe, la restaurante şi la cîte altele. Toate astea, în comunism, se schimbaseră radical, nu mai semănau cu nimic din interbelic, iar acum au început să semene iar. Mai există încă supravieţuitori ai acelei perioade şi amintirile lor ne ajută să ne orientăm, să regăsim pulsul exact al oraşului de atunci.
img1.jpg)
- Nu ştiam formularea lui Hartley, dar îmi place foarte mult pentru că exact asta am simţit cînd am căutat lumea interbelicului: am simţit că fac o călătorie în străinătate, dar, cum am scris în prefaţă, o străinătate destul de familiară, totuşi, o străinătate care nu înstrăinează. Din fericire acuma, da, putem regăsi cîte ceva din interbelic, dar eu nu la case şi străzi mă gîndesc, ci la obiceiuri, la gazetărie, la publicare, la vacanţe, la restaurante şi la cîte altele. Toate astea, în comunism, se schimbaseră radical, nu mai semănau cu nimic din interbelic, iar acum au început să semene iar. Mai există încă supravieţuitori ai acelei perioade şi amintirile lor ne ajută să ne orientăm, să regăsim pulsul exact al oraşului de atunci.
img1.jpg)
- Bucureştiul e un hăţiş arhitectural. Clădiri vechi, blocuri comuniste, coloşi din sticlă şi oţel…, toate se amestecă parcă fără nici-o logică. Credeţi în viitorul arhitectural al acestui oraş?
- Vă fac o mărturisire: dintre toate artele, arhitectura îmi e cea mai străină, nu am pasiunea şi, din păcate, nici ştiinţa aprecierii felului cum e construită o casă, un oraş. Nu semăn cu personajele feminine ale lui Preda, mereu pasionate de arhitectură. Arhitectura vieţii e cea care mă interesează pe mine, cum se construieşte dintr-o viaţă ca oricare alta un destin care nu mai e ca oricare altul. Totuşi o clădire, o grădină, o stradă mă atrag întotdeauna atunci cînd au o poveste şi atunci le văd cu alţi ochi, mă duc şi le caut şi le studiez, încerc să ascult sau să văd sau să simt amintirile din ziduri.
- Îmi puteţi da un exemplu ?
- De pildă cofetăria Riegler. Am descoperit-o citind nişte scrisori ale lui Urmuz, le publicase Nicolae Manolescu şi erau inedite, în care bizarul personaj îşi dădea întîlnire cu o domnişoară la cofetărie Rigler. Habar n-aveam pe atunci unde e (era înainte ca Bucureştiul să-mi fie familiar) şi am pornit pe urmele ei. Cu noroc, căci am găsit-o, ca să-l parafrazez pe Ion Barbu, mai întîi am citit că se afla vizavi de fostul Teatru Naţional, pe Calea Victoriei, apoi am citit mai multe despre istoria clădirii, ce ziare a adăpostit la etaj şi altele, în fine i-am văzut şi poza cu firma Riegler cu tot şi cu nişte doamne elegante trecînd prin dreptul ei. La fel s-a întîmplat cu Parcul Ioanid, donat de urmaşii unui librar şi editor, Gheorghe Ioanid, din domeniul lor, din proprietate lor. Aşa că nu văd cum poate fi deposedat pur şi simplu parcul de acest nume cu rost şi cu poveste. Cine vrea să dea nume unui parc, n-are decît să doneze un teren, să-şi facă propria poveste! Sau, alt exemplu: zidurile clădirii Teatrului Naţional (cel bombardat) nu-mi spuneau mare lucru, dar cînd am aflat cum în 1853 erau luminate cu lumînări şi ce s-a jucat prima oară în sală şi cum a fost publicul în secolul al XIX-lea şi apoi, în interbelic, ce a însemnat clădirea pentru Camil Petrescu, pentru Sebastian, pentru Rebreanu, pentru Leny Caler, atunci zidurile astea au început să mi se pară nespus de frumoase.
- Întoarcere în Bucureştiul interbelic a apărut, tot la Humanitas, şi ca CD multimedia. Spuneţi-ne, vă rog, cîteva cuvinte despre acest material? Conţine el ceva în plus faţă de carte?
- Sînt multe imagini, vreo 200, şi un fragment de cîntec din acei ani, “Aprinde o ţigară” cu Cristian Vasile. Nu-l luaţi ca pe un îndemn, vă rog, eu sînt nefumătoare, dar interbelicii, în inconştienţa lor, fumau cu plăcere, adică găseau o plăcere estetică în fumat. Unii mi-au reproşat că n-am pus decît vreo şapte poze în cartea mea, aşa că acest CD le vine în întîmpinare. Multe imagini sînt obţinute din colecţia strînsă de Dl. Mihai Oroveanu, care a fost generos ca întotdeauna, altele sînt din colecţia mea. Totuşi CD-ul e cu totul altceva decît cartea, care, sper eu, îşi conţine propriile imagini de cuvinte. I-aş îndemna pe cei care utilizează CD-Rom-ul să înceapă prin a citi Rugămintea autoarei care e şi un text explicativ despre carte şi un fel de mode d’emploi al acestui disc, aşa cum îl înţeleg eu.
- Vă fac o mărturisire: dintre toate artele, arhitectura îmi e cea mai străină, nu am pasiunea şi, din păcate, nici ştiinţa aprecierii felului cum e construită o casă, un oraş. Nu semăn cu personajele feminine ale lui Preda, mereu pasionate de arhitectură. Arhitectura vieţii e cea care mă interesează pe mine, cum se construieşte dintr-o viaţă ca oricare alta un destin care nu mai e ca oricare altul. Totuşi o clădire, o grădină, o stradă mă atrag întotdeauna atunci cînd au o poveste şi atunci le văd cu alţi ochi, mă duc şi le caut şi le studiez, încerc să ascult sau să văd sau să simt amintirile din ziduri.
- Îmi puteţi da un exemplu ?
- De pildă cofetăria Riegler. Am descoperit-o citind nişte scrisori ale lui Urmuz, le publicase Nicolae Manolescu şi erau inedite, în care bizarul personaj îşi dădea întîlnire cu o domnişoară la cofetărie Rigler. Habar n-aveam pe atunci unde e (era înainte ca Bucureştiul să-mi fie familiar) şi am pornit pe urmele ei. Cu noroc, căci am găsit-o, ca să-l parafrazez pe Ion Barbu, mai întîi am citit că se afla vizavi de fostul Teatru Naţional, pe Calea Victoriei, apoi am citit mai multe despre istoria clădirii, ce ziare a adăpostit la etaj şi altele, în fine i-am văzut şi poza cu firma Riegler cu tot şi cu nişte doamne elegante trecînd prin dreptul ei. La fel s-a întîmplat cu Parcul Ioanid, donat de urmaşii unui librar şi editor, Gheorghe Ioanid, din domeniul lor, din proprietate lor. Aşa că nu văd cum poate fi deposedat pur şi simplu parcul de acest nume cu rost şi cu poveste. Cine vrea să dea nume unui parc, n-are decît să doneze un teren, să-şi facă propria poveste! Sau, alt exemplu: zidurile clădirii Teatrului Naţional (cel bombardat) nu-mi spuneau mare lucru, dar cînd am aflat cum în 1853 erau luminate cu lumînări şi ce s-a jucat prima oară în sală şi cum a fost publicul în secolul al XIX-lea şi apoi, în interbelic, ce a însemnat clădirea pentru Camil Petrescu, pentru Sebastian, pentru Rebreanu, pentru Leny Caler, atunci zidurile astea au început să mi se pară nespus de frumoase.
- Întoarcere în Bucureştiul interbelic a apărut, tot la Humanitas, şi ca CD multimedia. Spuneţi-ne, vă rog, cîteva cuvinte despre acest material? Conţine el ceva în plus faţă de carte?
- Sînt multe imagini, vreo 200, şi un fragment de cîntec din acei ani, “Aprinde o ţigară” cu Cristian Vasile. Nu-l luaţi ca pe un îndemn, vă rog, eu sînt nefumătoare, dar interbelicii, în inconştienţa lor, fumau cu plăcere, adică găseau o plăcere estetică în fumat. Unii mi-au reproşat că n-am pus decît vreo şapte poze în cartea mea, aşa că acest CD le vine în întîmpinare. Multe imagini sînt obţinute din colecţia strînsă de Dl. Mihai Oroveanu, care a fost generos ca întotdeauna, altele sînt din colecţia mea. Totuşi CD-ul e cu totul altceva decît cartea, care, sper eu, îşi conţine propriile imagini de cuvinte. I-aş îndemna pe cei care utilizează CD-Rom-ul să înceapă prin a citi Rugămintea autoarei care e şi un text explicativ despre carte şi un fel de mode d’emploi al acestui disc, aşa cum îl înţeleg eu.
- V-am văzut fotografiile reproduse în România literară. Ce înseamnă fotografia pentru dumneavoastră? Pe cînd o expoziţie?
- Mă pasionează. Deşi scriu de cînd mă ştiu (la 8 ani am compus prima poezie – un soi de baladă de dragoste!), fac parte din categoria oamenilor care regretă că nu pot face într-o viaţă, alte zece meserii. Să nu credeţi că asta vine din cine ştie ce putere de muncă, dimpotrivă, oţiul şi reveria mi se potrivesc cel mai mult şi imaginea lui Arghezi cu “leneşă pe canapea”. Dar în aceste reverii m-aş vedea, de pildă făcînd Belle-Arte şi colindînd muzeele lumii, sau făcînd fotografie ca profesionist sau meserii de altă natură, de pildă aş face şi aş ţine o librărie sau o papetărie sau o cofetărie, le şi văd în detaliu, îmi imaginez cum le-aş aranja, cum le-aş organiza. Nu şi un magazin de obiecte vechi pentru că nu mă îndur să mă despart de nimic din ce e încărcat cu poveşti, cum v-am spus, şi n-aş vinde nimic, mi-aş alunga clienţii. Toate astea sînt utopii. Fotografie voi face serios cînd voi avea bani sau timp, ceea ce e cam acelaşi lucru. Deocamdată nici aparat digital nu am şi uneori dintr-un film întreg rămîne doar o imagine. Poate aşa e şi-n viaţă, din filmul întreg se păstrează un singur clişeu. Sau nici atît.
aprilie 2004
(din volumul "Dialoguri în oglindă", Editura Curtea Veche, 2007)