"Cu umorul picant şi ironia contaminată suprarealist a lui Bohumil Hrabal deasupra, cu vecini mai bătrâni precum Nicolae Velea şi Ion Băieşu, ori mai tineri, ca Sorin Stoica şi Mimi Brănescu, satul Strâmbeni pe care Ciprian Măceşaru îl propune ca metonimie a României de azi îşi desfăşoară geografia belalie între cruzime, grotesc şi funebru, între prostie, viclenie, abulie şi demonie, între violenţă şi iresponsabilitatea frizând demenţa.
Fiecare îşi râde de fiecare, toată lumea bate şi înşeală pe toată lumea, autoritatea minte, fantazează megaloman şi alterează tot ce atinge. Se violează, se ucide, victimele se sinucid, satul se visează republică autonomă, iar nebunii, după ce joacă în rol de Nemesis, ajung să meargă cu bicicleta pe sub mormintele din cimitir."