Symphonie en re mineur – Franck. Arhitectonică (nu sunt convins că termenul ăsta nu e un barbarism, deşi îl întâlnesc la mai toţi criticii noştri muzicali) uimitoare, sinceritate, patetism bine temperat. Îi simţi pe Beethoven, Schumann, uneori chiar şi pe Wagner, însă doar într-o viguroasă sinteză. Mai mult, Franck duce mai departe discursul muzical al înaintaşilor săi. Desigur, asta nu îl ridică mai sus decât ei.