În 2006, cu prilejul Ediţiei a XI-a a Francofoniei, la editura Institutului Cultural Român au fost publicate mai multe cărţi menite să marcheze acest eveniment. Printre ele, o antologie de poezie francofonă din Africa şi Caraibe. Intitulată Totem, ea este rodul unei selecţii din trei antologii apărute la noi în anii '70-'80. Aşadar, o selecţie din selecţii. Spuma. Esenţa. Textele sunt traduse de Radu Cârneci, Sânziana Colfescu-Dragoş şi Gheorghe Dragoş.
Cel mai cunoscut autor din antologie este senegalezul Léopold Sédar Senghor, considerat de mulţi drept cel mai important şi influent poet african. Senghor este primul preşedinte al Senegalului (1960-1980) şi primul african devenit membru al Academiei Franceze. Împreună cu Aimé Césaire (din insula Martinica, arhipelagul Antilelor) şi Léon Damas (din Guyana) pune bazele "Negritudinii", mişcare remarcabilă prin eforturile de a face cunoscute valorile africane. Negritudinea (în franceză "négritude") trebuia să fie, era de părere Senghor, "un instrument eficient al eliberării". Într-adevăr, poeziile negritudinii vorbesc despre necesitatea ca africanii să-şi cunoască şi să-şi afirme identitatea. Iată cât de frumos scrie David Diop (născut la Bordeaux, în 1927, Diop avea şanse să devină unul dintre greii poeziei negro-africane, dar sfârşeşte prematur, într-un accident de avion, în 1961), în poemul Africa, despre originea sa: "Africă, Africa mea,/ [...]/ Eu nu te-am cunoscut nicicând/ Dar privirea mi-e plină de sângele tău/ Sânge frumos şi negru curgând prin prerii".
E remarcabil cum o poezie în care se vorbeşte mult despre destinul ingrat al omului negru, despre sclavagism şi lupta pentru libertate reuşeşte să fie atât de viguroasă ca expresie artistică. Sunt multe texte splendide în Totem. Iată un foarte scurt poem scris de camerunezul Charles Ngande: „Ne-am ronţăit până şi visele/ din strachina ciobită/ a independenţei noastre, tot şezând/ în fotoliile/ băncilor străine” (Subdezvoltare). Sau începutul unui poem de Bernard Bindin Dadié (din Coasta de Fildeş): „Ţie, Doamne, îţi mulţumesc/ că m-ai creat negru –/ mănunchi al durerilor Tale –/ Eu port semnul Centaurului/ povara Lumii o port pe creştet întreagă,/ din zorile mele” (Semnul Centaurului). Şi încă puţin dintr-un poem scris de mozambicanul José Craveirinha: „Sunt cărbune/ iar tu mă smulgi brutal/ din venele pământului, patroane,/ şi mină îţi faci din mine” (Strigătul negrului). Dar poezia acestor poeţi vorbeşte şi despre tradiţii, despre ritmul muzicii africane, despre femeia neagră („Femeie goală, femeie neagră/ Înveşmântată în culoarea ta care e viaţa, în forma ta/ Care e frumuseţea!” – Femeia neagră, Senghor)…
Poeţii de expresie franceză din Caraibe scriu şi ei despre lupta pentru libertate („şi dacă uneori îmi urlu obida/ e pentru că cizma străină/ piciorul mi-l striveşte” – Exotism, Guy Tirolien, Guadelupa). Ca şi Dadié, Tirolien vorbeşte într-un poem despre truda la care este supus omul negru încă de la începuturile existenţei sale: „Sunt istovit, Doamne,/ istovit m-am născut” [Rugă (spusă de un copil negru)]. Societatea albului este mereu arătată cu degetul, pentru modul absurd în care s-a folosit de cunoştinţele sale şi de civilizaţia pe care atât de pompos o invocă adesea: „Pe vrăjitorii tehnicii întreabă-i/ pe prinţii imperiilor, pe eroii bombelor/ insecticide, ierbicide, omicide/ pe creatorii şi distrugătorii de zei întreabă-i:/ Ce raţiuni şi rosturi au avut Auschwitzul,/ Buchenwaldul, Madagascarul, Hiroşima?” (Brazda alizeelor, Jean Mettelus, Haïti). Oamenii negri, scrie Aimé Césaire, sunt „Cei care n-au inventat nici praful de puşcă nici busola./ Cei care n-au ştiut niciodată puterea aburului şi a electricităţii./ Cei care n-au explorat adâncul mărilor sau înaltul cerului/ dar ştiu cu de-amănuntul ţara suferinţei” (Negritudine). De meditat.