Cazul “Artur” şi exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS. Ediţie de: Delia Roxana Cornea şi Dumitru Dobre. Cuvânt înainte de: Delia Roxana Cornea. Editura Pro Historia, 2006.
Scriitorul Ion Caraion a ispăşit 11 ani ca deţinut politic. Acesta e lucrul care îmi stăruie în minte în acelaşi timp cu gândul acuzator. Oferindu-i-se libertatea (doar fizică, simt nevoia să adaug imediat), Caraion a făcut pactul cu diavolul, devenind informator al Securităţii. În primă instanţă mi-am spus că nu-l pot acuza pe Caraion. Această angajare a sa în slujba răului îmi părea o slăbiciune umană de înţeles. Însă, citindu-i delaţiunile, am fost îngrozit de excesul de zel de care poetul a dat dovadă. În notele sale, Caraion nu înregistrează sec faptele, ci de multe ori le exagerează, le îngroaşă, le comentează, permiţându-şi chiar să dea sfaturi. Există lucruri atât de ridicole, încât citindu-le aproape că te umflă râsul. Caraion scrie, de exemplu, despre un episod cu Breban, în care romancierul i se laudă Monicăi Lovinescu că: „vin cu maşina mea personală” (p.98). Sau despre Adrian Păunescu: „a fost surprins falsificându-şi bonurile de benzină” (p.177). Sau iată cum încheie o notă despre Nina Cassian: „Ninicuţa îmbătrâneşte urât. Ninicuţa...” (p.187). Dar cele mai dureroase rămân, fireşte, acele note care au făcut mult rău. Caraion dă pe mâna Securităţii jurnalul lui Steinhardt, ca şi pe cel al Ninei Cassian. Despre „prietenii” săi, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Caraion umple pagini întregi. Apoi, dă liste cu persoane care scot manuscrise din ţară, ori cu scriitori care urmau să fie lăudaţi de postul de radio Europa Liberă, ca fiind „valori dacă nu mari, în orice caz reale şi în chip tendenţios persecutate” (p.172).