Mă uit cu Cezara la nişte poze cu Raymond Carver, scriitorul ei preferat. Nu înţeleg cum de un autor cu un puternic simţ al ridicolului poate să fie atât de afectat în faţa aparatului foto. Cu capul în palme, cu mâinile încrucişate pe genunchi, cu o mână ţinută în dreptul feţei, de fiecare dată e artificial, îngrozitor de artificial, ceea ce nu pot spune despre literatura lui. Nu ştiu cum s-a născut moda asta cu poza care trebuie să te livreze lumii dând pe dinafară de genialitate. Poate de la celebra fotografie în care Einstein apare cu părul vâlvoi şi cu limba scoasă. Ăsta e exemplul cel mai accesibil, dar cred că aş putea aminti şi un Schopenhauer la fel de zbârlit, dar cu o privire crâncenă, de lunatic, departe de atitudinea ludică a lui Einstein. Filosoful face pe geniul care suferă, fizicianul – pe clovnul genial. Carver vrea să pară doar genial. Nu-i iese. Nu e suficient de extravagant. Extravagant am spus? Mi-au ţâşnit în minte figurile lui Dali şi Warhol. Doar primul avea geniu. Desigur, portretul care exprimă genialitate există de mult mai demult, doar că înainte de apariţia fotografiei puteai acuza artistul, fie el sculptor sau pictor, că şi-a încărcat opera cu un patetism exacerbat. Fotografia, însă, nu minte. Cezara nu e de acord cu mine. Pe ea o impresionează mustăţile lui Dali, părul lui Warhol şi limba lui Einstein. Degeaba îi spun că tipii ăia interpretau un rol care să le asigure celebritatea. Asta nu înseamnă că unii dintre ei nu erau cu adevărat geniali. Cezara se enervează. Ea are nevoie de mitul geniului care se deosebeşte net de muritorii de rând. Iar dacă au mai şi suferit de vreo boală, dacă au avut vreun handicap, dacă au fost crunt nedreptăţiţi în viaţă ori au avut o moarte impresionantă, atunci admiraţia ei pentru respectivii creşte infinit. Blecher, mort la douăzeci şi opt de ani din cauza unei tuberculoze osoase, Esenin, care şi-a scris poemul de adio cu propriul sânge, Hemingway, care s-a împuşcat în gură... Cezara mă face comunist, acuzându-mă de ură împotriva intelectualilor. Eu zâmbesc. Ea se enervează şi mai tare. Şi, totuşi, suntem prieteni buni. Ea e o artistă cunoscută. În ultima expoziţie la care a participat, a pus pe pardoseala uneia dintre încăperile galeriei vreo trei sute de conserve de peşte goale. Lucrarea s-a numit Metafizica peştelui şi a înregistrat un succes notabil. I-am spus că nu prea cred în arta modernă, că mi se pare lipsită de valoare, efemeră, ca nişte urme pe nisip. Probabil că, din cauza asta, Cezara mă şi urăşte un pic.
