Treceți la conținutul principal

Blues pentru cai verzi


-->
Letiția Ilea (n. 1967, Cluj-Napoca) este o poetă excelentă, dar despre care nu se prea vorbește, în ciuda faptului că este câștigătoarea multor premii literare (inclusiv a unuia francez – premiul Jean Malrieu –, în 2007). În Blues pentru cai verzi (Editura Cartea Românească, 2010), autoarea pare dezarmată în fața fatalității vieții. Aproape toate textele ei sunt de-o tristețe care apasă greu pe umerii cititorului. Iată: „debarasează-mă de iluzie”; „vrăbiile au înghițit ultimele firimituri/ ce-mi arătau drumul”; „[…] durerea ce mă sfâșie/ în fiece clipă”; „m-am părăsit/ pe peronul de noapte al singurătății”; „viața mea un urlet de câine/ spre lună în noaptea anului nou”; „aș porni chiar acum/ dar nicăieri nimeni nu mă așteaptă”; „eu am deprins doar plânsul nu și mersul”; „[…] viața noastră/ un maidan nenorocit”; „cămașa asta de sârmă ghimpată/ pe care nu mai pot s-o dezbrac”; „pășesc tot mai greu”; „respir cu greu în bolul cu apă”; „încet te pătrunde frisonul nopții/ certitudinea că nu-ți mai dorești nimic” etc. Dar aceste versuri, luate separat, nu exprimă adevărata forță a poemelor din care ele fac parte. Mi-e teamă chiar că vor da senzația unui patetism exagerat, iar lucrurile nu stau deloc așa. Poemele Letiției Ilea sunt remarcabile.

Autoarea spune, la un moment dat: „morții mei dragi”. Aici e cheia întregului volum. Ilea pare rănită iremediabil de dispariția apropiaților ei, dintre care se distinge figura tatălui, personaj în jurul căruia scriitoarea dă naștere unora dintre cele mai emoționante versuri (poemul camera, mai ales, impresionează puternic). Autoarea resimte o grea singurătate, lumea îi pare golită de sens. Iată finalul unui alt poem splendid, e vremea: „e vremea să te pregătești pentru iarnă/ să deschizi larg ochii/ și să spui „nimic”/ cu glas tare „nimeni”/ să întâmpini viscolul/ ca o pasăre ce nu mai știe drumul spre țările calde/ se lasă frigul deodată/ și-n amintire”.

Blues pentru cai verzi este, pentru mine, cea mai bună carte apărută la noi în acest început de an. Sper ca Letiția Ilea, din opera căreia am mai citit alte două cărți importante (chiar viața, editura Paralela 45, 1999; și o persoană serioasă, editura Limes, 2004), să fie așezată în literatura română contemporană acolo unde îi este locul, adică printre autorii cei mai valoroși.
Etichete:

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce
Citiți mai multe

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap
Citiți mai multe

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.
Citiți mai multe