Treceți la conținutul principal

Singurul locuitor



-->
Înainte de a fi dramaturg (de mare succes internaţional), Vişniec este poet. Totul în literatura sa pleacă dintr-o miraculoasă inventivitate lirică. „Treptat, fără să-mi dau seama, poezia mea s-a transformat în teatru, a fost aspirată de piesele mele, s-a topit în replicile personajelor mele…”, spune autorul în scurtul text cu care îşi prefaţează antologia de poezie apărută (în 2004) la Editura Paralela 45: Oraşul cu un singur locuitor. Poezia s-a topit în piesele de teatru aşa cum se topeşte untul pe o felie fierbinte de pâine. Pare să nu mai fie, dar, de fapt, ea dă gustul.

Poezia lui Vişniec pleacă din avangardism, însă ia de aici doar hohotul, doar o anumită voioşie a discursului, nu cade în exagerare, în absurdul îngroşat la extrem. Trece apoi tiptil prin sensibilitatea şaizeciştilor, pentru ca în final să se instaleze confortabil în rândul primilor optzecişti, chiar dacă va face întotdeauna o figură aparte în cadrul acestei generaţii. Cam acestea sunt liniile care compun desenul excelentelor versuri scrise de Vişniec.
Matei Vişniec se numără, din punctul meu de vedere, printre marii scriitori ai României de azi, alături de Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Mircea Ivănescu, Ion Mureşan, Răzvan Petrescu, Alexandru Ecovoiu, Mircea Horia Simionescu, Norman Manea, Ştefan Agopian etc.

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.


Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…