-->
Înainte de a fi dramaturg (de mare succes internaţional), Vişniec este poet. Totul în literatura sa pleacă dintr-o miraculoasă inventivitate lirică. „Treptat, fără să-mi dau seama, poezia mea s-a transformat în teatru, a fost aspirată de piesele mele, s-a topit în replicile personajelor mele…”, spune autorul în scurtul text cu care îşi prefaţează antologia de poezie apărută (în 2004) la Editura Paralela 45: Oraşul cu un singur locuitor. Poezia s-a topit în piesele de teatru aşa cum se topeşte untul pe o felie fierbinte de pâine. Pare să nu mai fie, dar, de fapt, ea dă gustul.
Poezia lui Vişniec pleacă din avangardism, însă ia de aici doar hohotul, doar o anumită voioşie a discursului, nu cade în exagerare, în absurdul îngroşat la extrem. Trece apoi tiptil prin sensibilitatea şaizeciştilor, pentru ca în final să se instaleze confortabil în rândul primilor optzecişti, chiar dacă va face întotdeauna o figură aparte în cadrul acestei generaţii. Cam acestea sunt liniile care compun desenul excelentelor versuri scrise de Vişniec.
Matei Vişniec se numără, din punctul meu de vedere, printre marii scriitori ai României de azi, alături de Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Mircea Ivănescu, Ion Mureşan, Răzvan Petrescu, Alexandru Ecovoiu, Mircea Horia Simionescu, Norman Manea, Ştefan Agopian etc.