Treceți la conținutul principal

Aerobiciclete… și-atât!



Am tot auzit vorbindu-se despre Aerobiciclete (Editura Brumar, 2010), volumul de poezie semnat de Bogdan O. Popescu. Unii vorbeau de el cu entuziasm, alţii aruncau neîndurători cu piatra: „ah, BOP scrie precum optzeciştii.” Cei din urmă aveau dreptate. Dar mişto e că şi primii aveau dreptate să fie entuziasmaţi, căci BOP reuşeşte prin talent să se situeze deasupra unui simplu epigonism. Optzecismul trăieşte viguros în poezia acestui continuator. Plăcerea cu care îi citeşti poezia înlătură orice tendinţă de a-l mai încorseta pe autor într-o generaţie sau alta. Până la urmă, pentru a mă gândi departe, foarte departe, cât de tare va mai conta nesincronizarea (prea puţin însemnată ca număr de ani) lui BOP cu autorii optzecişti peste, să zicem, 500 de ani?! Staţi, staţi, nu săriţi, ştiu că nu prea avea cum să se sincronizeze cu optzeciştii, din simplul motiv că e mai tânăr decât aceştia, precum ştiu şi că aruncând cu o aşa generozitate poezia lui BOP peste veacuri, propovăduind supravieţuirea ei, aş face un pariu critic indecent (prin urmare, nici nu îl fac). Eu doar voiam să spun că peste timp aceste mici diferenţe de ani care punctează acum apariţia unor poeţi pe scena literaturii vor fi aproape insesizabile. Prin urmare, bucuraţi-vă de poezia lui Bogdan O. Popescu… şi-atât! Ia ascultaţi aici nişte versuri faine: „aleg o poveste de amor din liceu/ cu care îmi frec faţa până face spumă/ folosesc o noapte cu lapoviţă drept brici” (pregătirea pentru scris); „am avut femeia desenată la şcoala de artă” (ficţiune); „dragostea noastră alerga altădată pe străzi/ prindea troleibuzele pe scară, trimitea scrisori/ vocea mea se auzea din piaţa romană/ până la universitate.// acum – iată: trecem prin aceleaşi spaţii tolănite în noi/ şi suntem de nerecunoscut” (de nerecunoscut); prunii şi-au umflat, în grădină, fructele/ într-o noapte/ cât alţii în zece şi vizavi, peste gârlă, dealurile/ au purtat, dintr-o dată/ detalii de monumente aztece” (am tuns iarba)…


Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor flamand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană, aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutată dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreapta – In…