Am tot auzit vorbindu-se despre Aerobiciclete (Editura Brumar, 2010), volumul de poezie semnat de Bogdan O. Popescu. Unii vorbeau de el cu entuziasm, alţii aruncau neîndurători cu piatra: „ah, BOP scrie precum optzeciştii.” Cei din urmă aveau dreptate. Dar mişto e că şi primii aveau dreptate să fie entuziasmaţi, căci BOP reuşeşte prin talent să se situeze deasupra unui simplu epigonism. Optzecismul trăieşte viguros în poezia acestui continuator. Plăcerea cu care îi citeşti poezia înlătură orice tendinţă de a-l mai încorseta pe autor într-o generaţie sau alta. Până la urmă, pentru a mă gândi departe, foarte departe, cât de tare va mai conta nesincronizarea (prea puţin însemnată ca număr de ani) lui BOP cu autorii optzecişti peste, să zicem, 500 de ani?! Staţi, staţi, nu săriţi, ştiu că nu prea avea cum să se sincronizeze cu optzeciştii, din simplul motiv că e mai tânăr decât aceştia, precum ştiu şi că aruncând cu o aşa generozitate poezia lui BOP peste veacuri, propovăduind supravieţuirea ei, aş face un pariu critic indecent (prin urmare, nici nu îl fac). Eu doar voiam să spun că peste timp aceste mici diferenţe de ani care punctează acum apariţia unor poeţi pe scena literaturii vor fi aproape insesizabile. Prin urmare, bucuraţi-vă de poezia lui Bogdan O. Popescu… şi-atât! Ia ascultaţi aici nişte versuri faine: „aleg o poveste de amor din liceu/ cu care îmi frec faţa până face spumă/ folosesc o noapte cu lapoviţă drept brici” (pregătirea pentru scris); „am avut femeia desenată la şcoala de artă” (ficţiune); „dragostea noastră alerga altădată pe străzi/ prindea troleibuzele pe scară, trimitea scrisori/ vocea mea se auzea din piaţa romană/ până la universitate.// acum – iată: trecem prin aceleaşi spaţii tolănite în noi/ şi suntem de nerecunoscut” (de nerecunoscut); prunii şi-au umflat, în grădină, fructele/ într-o noapte/ cât alţii în zece şi vizavi, peste gârlă, dealurile/ au purtat, dintr-o dată/ detalii de monumente aztece” (am tuns iarba)…