Treceți la conținutul principal

două - trei vorbe _ 4





*** Mihail Gălățanu, Diapazonul plictisit, Editura Dominus, 2002.
Viața, moartea, iubirea, Dumnezeu... sunt subiecte pe care Gălăţanu le tratează cu multă îndrăzneală, cu o impertinenţă tandră. Paradoxul acesta – atât de puternic exprimat – generează stări confuze în cititori. Autorul se arată a fi ludic şi grav, obraznic şi patetic. Contrariile formează la Gălățanu o materie poetică densă, viguroasă. Totul e scris într-o limbă română minunată. Iată: "pe trupul tău meditaţiile se prefac în vânătăi/ orice rugăciune îţi lasă o vargă pe sâni şi pe pântec/ aum se umple de lapte/ amen de lapte şi sânge" (Pe trupul tău meditaţiile se prefac în vânătăi), "Moartea-mi intră pe-o ureche/ şi iese pe alta./ Mă colindă./ Ca pe o casă, din grindă în grindă./ Din uşori în uşori. Şi din oglindă în oglindă" (Sunt glonţul morţii mele), "Dacă grâul se ridică frumos/ ca nişte limbi care dau să te pipăie/ este pentru că pământul vrea să te apropie,/ te cercetează" (Venus în peşti), "Dumnezeu mă iubeşte; încă mă poartă la pantof,/ mă poartă şireturi la pantofii săi binecuvântaţi" (Ossana), "Într-o zi voi fi atât de curat/ că veţi auzi icoana-n pieptul meu cum bate" (O icoană-n pieptu-mi bate), "ea apasă pe centrii mei spinali/ calcă nebuneşte pedala acceleraţiei mele./ simţurile mele îşi urcă presiunea spre o mie de atmosfere" (Ea cade grea cu păcatele mele), "întotdeauna m-am întrebat cu mirare/ oare cum oare când oare/ se-aşează sufletu-mi pe sufletu-ţi/ ca un pliant cu bucegii/ peste-o vedere de la mare (Vedere de la mare)... Şi sunt multe alte versuri pe care ar trebui să le citez. Sunt şi poeme care, deşi nu se remarcă neapărat printr-un vers sau mai multe, sunt extraordinare ca întreg: "Când beau sunt cel mai mare poet al lumii..."; Diapazonul plictisit; Cină cu Dumnezeu; Negustorii de aer; Interviu cu câinele casei, Emil Mavrodin cel Negru; Culori naturale...
Gălățanu redesenează sensibilitățile, dându-le alte nume, arătându-le într-o altă lumină, privindu-le din unghiuri neobișnuite. Trăsăturile sacrului sunt transferate în tabăra profanului, a laicului, bulversând cititorul conformist.
Mihail Gălățanu are o fantezie debordantă, susținută nu doar de talentul său tumultuos, ci și de o erudiție remarcabilă. Ironic și cult, spumos și profund, Gălățanu este un mare poet.

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor flamand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană, aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutată dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreapta – In…