Treceți la conținutul principal

Cântec de leagăn




Ru (Editura Spandugino, 2011; traducere: Alina Șeremet) amintește de Balzac și micuța croitoreasă chineză, celebrul roman al lui Dai Sijie, dar nu pentru că i-ar semăna în ceea ce privește construcția ori stilul (dimpotrivă, din acest punct de vedere sunt foarte diferite), ci pentru că descrie evenimente istorice asemănătoare. Instaurarea comunismului în China, respectiv în Vietnam, țară în care Kim Thúy, autoarea romanului Ru, a locuit în primii ani de viață, a dus la schimbări dramatice. „Reeducarea” burghezilor și a intelectualilor de către noua clasă conducătoare, cea a muncitorilor, a însemnat un proces pe cât de absurd, pe atât de tragic. Meritul ambilor autori este că au reușit să facă literatură din toată această nebunie. Dar în Ru se vorbește și despre fuga unei familii, despre temporara ședere în lagărul de refugiați din Malaiezia, despre drumul până în Canada și despre integrarea în noua și foarte diferita societate, împingând astfel povestea până dincolo de evenimentele trăite în scurta perioadă petrecută în Vietnamul comunist.
Ru nu este un simplu roman. El este, în egală măsură, autobiografie și eseu.
Kim Thúy a părăsit Vietnamul la vârsta de 10 ani, în cala unui vapor de pescuit, iar astăzi locuiește la Montréal. A fost croitoreasă, translator, avocat, proprietara unui restaurant, critic culinar pentru radio şi televiziune. Ru este primul ei roman, apărut în 2009, despre care s-a scris laudativ în publicații importante (Le Figaro, l’Express, Le Nouvel Observateur, Le Point…) și pentru care a obţinut: Marele premiu RTL-Lire 2010 (Salonul de carte de la Paris 2010), Premiul literar al Guvernatorului General 2010, categoria romane şi nuvele, Marele premiu al Salonului de carte de la Montréal 2010, eseu, Premiul Mondello pentru multiculturalitate 2011 (Italia).
În limba vietnameză, ru înseamnă cântec de leagăn. Kim Thúy scrie în cartea sa, într-un mod minimalist și poetic, atât despre cântecul de leagăn al Vietnamului pierdut, al copilăriei de-acolo, cât și despre cântecul noului leagăn, al patriei adoptive, Canada. Împărțit în mici fragmente, romanul se citește ușor, fiecare piesă din puzzle aruncându-te neîntârziat spre următoarea, creându-se astfel un fel de efect de domino.
Nimic nu e de prisos. Scenele sunt de-o mare putere evocatoare.
Cartea nu respectă un fir cronologic, autoarea jonglând cu „cioburile” sale colorate într-un mod aparent aleatoriu, ducând, însă, la nașterea sub ochii noștri a unui vitraliu întru totul coerent. Prinsă între două lumi, între două vieți, autoarea resimte o ambivalență în care se vede astfel: „o jumătate aici, o jumătate acolo, nimic și totul în același timp” (p. 146). E aici drama imigrantului, a celui care-și duce trecutul în spate, neputând astfel cuceri total prezentul și viitorul.

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor flamand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană, aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutată dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreapta – In…