Există la Fernando Pessoa o conştientizare a schimbării, a îndepărtării individului de acel „eu însumi” al diferitelor etape din viaţa unui om, ca şi cum în noi am duce mai multe persoane. Aşa se explică imboldul său de a scrie sub diverse nume. Încearcă astfel să-şi satisfacă „insaţiabila şi infinit multipla dorinţă de a fi mereu acelaşi şi mereu altul”. Dar mai poate fi sincer scriitorul luându-şi atâtea identităţi? Problema sincerităţii este, aşa cum spune Antonio Jose Saraiva în Historia da Literatura Portuguesa, „problema capitală în înţelegerea operei lui Pessoa”. Reflectă toţi aceşti heteronimi adevărata gândire a lui Pessoa, ori la mijloc e un joc ocult, un joc al simulării? Evantaiul personalităţilor care formează universul pessoan ne arată o extraordinară fecunditate artistică. Mihai Zamfir, în Formele liricii portugheze, vorbeşte despre o „diviziune ontologică a personalităţii poetului”. Pessoa le creează heteronimilor săi biografii şi opere distincte, căci are nevoie ca „fiecare să fie din ce în ce mai puţin Fernando Pessoa”, după cum spune Jose Saramago în Anul morții lui Ricardo Reis. Cei încrâncenaţi să găsească într-o operă reflectarea creatorului ei au mari probleme când se ciocnesc de arhipelagul pessoan. Desigur, au existat dintotdeauna poeţi proteici (aşa cum au existat şi cei monocorzi), dar la Pessoa această nestatornicie a formei poetice a atins apogeul. Nici un alt creator nu a reuşit să vibreze atât de puternic pe atât de multe voci.
Există la Fernando Pessoa o conştientizare a schimbării, a îndepărtării individului de acel „eu însumi” al diferitelor etape din viaţa unui om, ca şi cum în noi am duce mai multe persoane. Aşa se explică imboldul său de a scrie sub diverse nume. Încearcă astfel să-şi satisfacă „insaţiabila şi infinit multipla dorinţă de a fi mereu acelaşi şi mereu altul”. Dar mai poate fi sincer scriitorul luându-şi atâtea identităţi? Problema sincerităţii este, aşa cum spune Antonio Jose Saraiva în Historia da Literatura Portuguesa, „problema capitală în înţelegerea operei lui Pessoa”. Reflectă toţi aceşti heteronimi adevărata gândire a lui Pessoa, ori la mijloc e un joc ocult, un joc al simulării? Evantaiul personalităţilor care formează universul pessoan ne arată o extraordinară fecunditate artistică. Mihai Zamfir, în Formele liricii portugheze, vorbeşte despre o „diviziune ontologică a personalităţii poetului”. Pessoa le creează heteronimilor săi biografii şi opere distincte, căci are nevoie ca „fiecare să fie din ce în ce mai puţin Fernando Pessoa”, după cum spune Jose Saramago în Anul morții lui Ricardo Reis. Cei încrâncenaţi să găsească într-o operă reflectarea creatorului ei au mari probleme când se ciocnesc de arhipelagul pessoan. Desigur, au existat dintotdeauna poeţi proteici (aşa cum au existat şi cei monocorzi), dar la Pessoa această nestatornicie a formei poetice a atins apogeul. Nici un alt creator nu a reuşit să vibreze atât de puternic pe atât de multe voci.