Treceți la conținutul principal

Caşalotul pierdut în amurg


S-a terminat Bookfest şi am un of. Oameni buni, cum să daţi iama prin lanul de Amurg şi să lasaţi teribilul caşalot Moby Dick să zacă-ntr-un ocean de nepăsare?! Nu pricep. Ştiu, gusturile nu se discută, dar zău că, dacă vreţi aventură, romanul lui Herman Melville (publicat la Editura Polirom) e imbatabil. Şi de ce să nu citiţi despre o aventură plină de miez (nu zic cu substrat filosofic, că mi-e teamă să nu daţi bir cu fugiţii), în loc să citiţi despre una kitsch, lipsită, aşadar, de virtuţi literare? Culpabilizabili, în toată povestea asta, sunt şi criticii, care pur şi simplu nu au reacţionat. Să fie oare acesta preţul pe care trebuie să-l plătească o carte celebră? Să nu mai aibă chef criticii să amintească de un roman intrat demult în istoria literaturii, despre care s-a vorbit enorm cândva? Dar ce facem cu tinerii care se lasă vrăjiţi de marketingul fără scrupule dus adesea de editori? Deh, o editură are nevoie de bestseller-uri pentru a putea supravieţui, căci cum să-l mai publici pe Heidegger dacă nu le dai oamenilor în cap cu vreun Alchimist, ori pe Nicolaus Cusanus dacă nu o laşi şi pe Jennifer Weiner să povestească chic despre cum e să fii Super-tare la pat? Evident, editorii nu trebuie blamaţi (atâta vreme cât ei publică şi cărţile importante). În schimb, criticii ar trebui să echilibreze balanţa promovării, să pună adică mai multe vorbe bune pe talerul dedicat marilor cărţi. Din păcate, aşa cum am spus, reacţia lor este, uneori, anemică (dacă nu total inexistentă), căci nu doar Moby Dick a fost ignorat, ci şi alte romane fundamentale, precum Berlin Alexanderplatz, Moartea lui Virgiliu (ambele apărute la editura Paralela 45), ori Conştiinţa lui Zeno (Polirom). Reeditate după foarte multă vreme, aceste opere ar fi meritat o reacţie pe măsura valorii lor.

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.