Treceți la conținutul principal

Interviu cu Jorge Edwards


                                                   Jorge Edwards (foto: Jorge Gronemeyer)


„Visez la o doză serioasă de tăcere, de intimitate, de contemplare liberă şi tihnită a naturii” – Jorge Edwards


Ciprian Măceşaru: Stimate domnule Jorge Edwards, suntem într-un moment în care aproape toată planeta fierbe, în care nemulţumirile generate de criza economică (dar şi politică în multe ţări) sunt tot mai accentuate. Multe dintre personajele dumneavoastră par să aibă o arzătoare dorinţă (tipic sud-americanilor, aş spune, judecând de la distanţă şi, influenţat evident, de clişeele folosite atunci când se vorbeşte despre America de Sud), permanentă de a schimba totul, de a răsturna situaţia politică a unei societăţi. Spirite revoluţionare, aşadar. În „Originea lumii”, Felipe Diaz se arăta dezamăgit de felul în care arată lumea după căderea Zidului berlinez. Cum vedeţi situaţia actuală a lumii, ce schimbări majore credeţi că vor apărea?

Jorge Edwards: În America Latină, nemulţumirile faţă de lumea reală, aproape mereu îndreptăţite, dau naştere impulsurilor inaugurale, dorinţei de a rade totul şi de a începe de la zero, din anul întîi al istoriei. Şi asta nu doar în politică. În primele decenii ale secolului trecut, poetul chilian Vicente Huidobro credea – şi încerca să-i convingă şi pe alţii, împotriva a orice – că poezia începe cu el. Predecesorii lui descriseseră ploaia, cîntaseră frumuseţea unui trandafir: el aducea ploaia şi făcea florile să înmugurească în poezie. Era teoria lui creaţionistă. Şi istoria cubaneză, conform rapsodului şi conducătorului ei suprem, Fidel Castro, începea cu sosirea navei Granma, corabie legendară, cu eroii săi la fel de legendari, pe coastele Cubei. Cum schimbările, cel puţin cele sociale, eşuează, vrem de fiecare dată s-o luăm de la capăt. În general, personajele mele sînt călite în iluzii şi chinuite de îndoieli. Multe dintre povestirile mele ar putea purta titlul romanului clasic al lui Balzac, Iluzii pierdute.
Sper că lumea va supravieţui şi mai sper, mai presus de orice, că spiritul, în sensul cel mai larg al cuvîntului, nu doar în sensul lui religios, se va păstra şi-şi va recupera teritoriile.
Aşa-numitul progres mi se pare asociat cacofoniei, prostiei generale, bombardamentului publicitar. Sună telefonul şi o voce mecanică îmi recomandă un tratament pentru calviţie, un resort în nu ştiu ce insulă din Caraibe etc.
Visez la o doză serioasă de tăcere, de intimitate, de contemplare liberă şi tihnită a naturii. Această căutare, pasionată şi tăcută, m-a făcut să recitesc două eseuri ale lui Michel de Montaigne şi să scriu un roman eseu: La muerte de Montaigne (Moartea lui Montaigne). E romanul meu cel mai puţin vizibil, într-un anume sens, şi cel care a provocat cele mai multe reacţii entuziaste din partea unor cititori pe care nu-i cunosc şi care-mi scriu.

C.M.: La începutul anilor ‘70, vreme de trei luni, aţi fost ambasador în Cuba şi aţi lucrat cu prietenul dumneavoastră, Pablo Neruda. V-a influenţat Neruda opera în vreun fel? Ne puteţi povesti o scurtă întâmplare pe care aţi trăit-o cu Neruda?

J.E.: Neruda fusese acuzat de intelectualii şi artiştii cubanezi, în urmă cu cîţiva ani, într-o scrisoare publică din 1966, de slăbiciune revoluţionară şi îmburghezire. Cum prietenia mea cu el – mai mult personală şi literară decît politică – era cunoscută, am fost primit, ca reprezentant diplomatic al guvernului lui Salvador Allende, cu evidentă suspiciune. Prietenia mea cu scriitorii cubanezi – Heberto Padilla, José Lezama Lima, printre mulţi alţii – a contribuit cu restul. Asta m-a făcut să public o carte de non-ficţiune, Persona non grata, cenzurată cu stricteţe pînă astăzi în Cuba şi prost văzută (deşi cu multe excepţii, cu mesaje disimulate, cu o bogăţie de dublu limbaj) în mediile stîngii radicale din Occident. Influenţa lui Neruda? Neruda a trecut în poezia lui de la excesul verbal la economia de limbaj din Odas elementales (Ode elementare) şi poezia ultimei lui etape. Eu am urmat drumul invers. Neruda cel din ultimii ani avea o înţelepciune umană şi o graţie narativă (în dialogurile lui, în memoriile lui) care mă impresionau mai mult decît poezia lui de atunci. Uneori, îşi lăsa opiniile politice să alunece printre rînduri, ca atunci cînd spunea: am scris atîtea versuri despre 1 mai, încît de acum încolo voi scrie doar despre cea de-a doua zi a acestei luni. Aveam mulţi prieteni comuni şi obişnuiam să descoperim împreună misterele Parisului. El fusese poetul marilor convingeri (în Strugurii şi vîntul şi în alte scrieri). La bătrîneţe, începînd de la Estravagario, a fost poetul îndoielii, al nedumeririlor, al umorului ironic. Am scris de multe ori despre acest „alt Neruda“.

C.M.: În primul dumneavoastră roman tradus în româneşte, un roman superb, „Casa lui Dostoievski”, faceţi referire la episodul expulzării dumneavoastră din Cuba de către Fidel Castro. Aţi şi publicat, în 1973, o carte despre experienţa dumneavoastră cubaneză, „Persona non grata”. Aţi păstrat legătura cu vreunul dintre disidenţii cubanezi pe care i-aţi ajutat atunci? E (a fost) vreunul dintre acei oameni scriitor?

J.E.: Am rămas în legătură cu prietenii mei disidenţi în măsura posibilităţilor, dar n-a fost întotdeauna uşor. Heberto Padilla simţea că în cartea mea nu l-am apărat din punct de vedere politic. Însă n-am crezut niciodată că e un om de acţiune politică: l-am apărat ca poet cu tot dreptul de a se exprima liber, o formă de apărare care nu e doar literară. După apariţia Persona non grata, Julio Cortázar a declarat că-mi rămîne prieten, dar că după lectura cărţii, preferă să nu se mai vadă cu mine. Era o formă ciudată de prietenie: prietenie cu cenzură. Octavio Paz, în schimb, care se îndepărtase de Neruda, s-a apropiat de mine şi am fost foarte buni prieteni începînd din anii ’60. Cred că am avut o mare contribuţie în a-l împăca pe Octavio Paz cu Neruda dincolo de mormînt.

C.M.: Atât Allende, cât şi Castro au decis ca volumul dumneavoastră despre Cuba să fie interzis. Cât de mari au fost atunci presiunile asupra existenţei dumneavoastră de scriitor?

J.E.: Am fost exilat din exilul chilian şi exilat din Chile. Aceste presiuni au avut influenţa lor, însă mi-au prins bine ca scriitor. Am trăit singur, în afara comitetelor de orice fel, cu totul departe de diplomaţie şi, în acelaşi timp, alături de cîţiva prieteni adevăraţi. Este condiţia ideală pentru un scriitor.

C.M.: Domnule Jorge Edwards, iubirea şi politica, la intensitate maximă, se regăsesc în romanele dumneavoastră. Reprezintă ele ingredientele cele mai pregnante din opera dumneavoastră?

J.E.: Se prea poate: dragostea, iubirea neîmpărtăşită, paleta de emoţii care înconjoară întotdeauna dragostea. Politica drept acţiune, viziune asupra societăţii, destin. M-am lovit de aceste două mari probleme umane, iar munca mea de scriitor a fost marcată de ele.


Interviu realizat de Ciprian Măceşaru
(martie 2012)

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.