Jorge Edwards (foto: Jorge Gronemeyer)
„Visez la o doză serioasă de tăcere, de intimitate, de contemplare liberă şi tihnită a naturii” – Jorge Edwards
Ciprian Măceşaru: Stimate domnule Jorge Edwards, suntem într-un moment în care aproape toată planeta fierbe, în care nemulţumirile generate de criza economică (dar şi politică în multe ţări) sunt tot mai accentuate. Multe dintre personajele dumneavoastră par să aibă o arzătoare dorinţă (tipic sud-americanilor, aş spune, judecând de la distanţă şi, influenţat evident, de clişeele folosite atunci când se vorbeşte despre America de Sud), permanentă de a schimba totul, de a răsturna situaţia politică a unei societăţi. Spirite revoluţionare, aşadar. În „Originea lumii”, Felipe Diaz se arăta dezamăgit de felul în care arată lumea după căderea Zidului berlinez. Cum vedeţi situaţia actuală a lumii, ce schimbări majore credeţi că vor apărea?
Jorge Edwards:
În America Latină, nemulţumirile faţă de lumea reală, aproape mereu
îndreptăţite, dau naştere impulsurilor inaugurale, dorinţei de a rade totul şi
de a începe de la zero, din anul întîi al istoriei. Şi asta nu doar în
politică. În primele decenii ale secolului trecut, poetul chilian Vicente
Huidobro credea – şi încerca să-i convingă şi pe alţii, împotriva a orice – că
poezia începe cu el. Predecesorii lui descriseseră ploaia, cîntaseră frumuseţea
unui trandafir: el aducea ploaia şi făcea florile să înmugurească în poezie.
Era teoria lui creaţionistă. Şi istoria cubaneză, conform rapsodului şi
conducătorului ei suprem, Fidel Castro, începea cu sosirea navei Granma,
corabie legendară, cu eroii săi la fel de legendari, pe coastele Cubei. Cum
schimbările, cel puţin cele sociale, eşuează, vrem de fiecare dată s-o luăm de
la capăt. În general, personajele mele sînt călite în iluzii şi chinuite de
îndoieli. Multe dintre povestirile mele ar putea purta titlul romanului clasic
al lui Balzac, Iluzii pierdute.
Sper că lumea va supravieţui şi mai sper, mai
presus de orice, că spiritul, în sensul cel mai larg al cuvîntului, nu doar în
sensul lui religios, se va păstra şi-şi va recupera teritoriile.
Aşa-numitul progres mi se pare asociat
cacofoniei, prostiei generale, bombardamentului publicitar. Sună telefonul şi o
voce mecanică îmi recomandă un tratament pentru calviţie, un resort în nu ştiu
ce insulă din Caraibe etc.
Visez la o doză serioasă de tăcere, de
intimitate, de contemplare liberă şi tihnită a naturii. Această căutare,
pasionată şi tăcută, m-a făcut să recitesc două eseuri ale lui Michel de
Montaigne şi să scriu un roman eseu: La muerte de Montaigne (Moartea lui
Montaigne). E romanul meu cel mai puţin vizibil, într-un anume sens, şi cel
care a provocat cele mai multe reacţii entuziaste din partea unor cititori pe
care nu-i cunosc şi care-mi scriu.
C.M.: La începutul anilor
‘70, vreme de trei luni, aţi fost ambasador în Cuba şi aţi lucrat cu prietenul
dumneavoastră, Pablo Neruda. V-a influenţat Neruda opera în vreun fel? Ne
puteţi povesti o scurtă întâmplare pe care aţi trăit-o cu Neruda?
J.E.: Neruda fusese acuzat
de intelectualii şi artiştii cubanezi, în urmă cu cîţiva ani, într-o scrisoare
publică din 1966, de slăbiciune revoluţionară şi îmburghezire. Cum prietenia
mea cu el – mai mult personală şi literară decît politică – era cunoscută, am
fost primit, ca reprezentant diplomatic al guvernului lui Salvador Allende, cu
evidentă suspiciune. Prietenia mea cu scriitorii cubanezi – Heberto Padilla,
José Lezama Lima, printre mulţi alţii – a contribuit cu restul. Asta m-a făcut
să public o carte de non-ficţiune, Persona non grata, cenzurată cu stricteţe
pînă astăzi în Cuba şi prost văzută (deşi cu multe excepţii, cu mesaje
disimulate, cu o bogăţie de dublu limbaj) în mediile stîngii radicale din
Occident. Influenţa lui Neruda? Neruda a trecut în poezia lui de la excesul
verbal la economia de limbaj din Odas elementales (Ode elementare) şi poezia
ultimei lui etape. Eu am urmat drumul invers. Neruda cel din ultimii ani avea o
înţelepciune umană şi o graţie narativă (în dialogurile lui, în memoriile lui)
care mă impresionau mai mult decît poezia lui de atunci. Uneori, îşi lăsa
opiniile politice să alunece printre rînduri, ca atunci cînd spunea: am scris
atîtea versuri despre 1 mai, încît de acum încolo voi scrie doar despre cea
de-a doua zi a acestei luni. Aveam mulţi prieteni comuni şi obişnuiam să
descoperim împreună misterele Parisului. El fusese poetul marilor convingeri
(în Strugurii şi vîntul şi în alte scrieri). La bătrîneţe, începînd de la
Estravagario, a fost poetul îndoielii, al nedumeririlor, al umorului ironic. Am
scris de multe ori despre acest „alt Neruda“.
C.M.: În primul
dumneavoastră roman tradus în româneşte, un roman superb, „Casa lui
Dostoievski”, faceţi referire la episodul expulzării dumneavoastră din Cuba de
către Fidel Castro. Aţi şi publicat, în 1973, o carte despre experienţa
dumneavoastră cubaneză, „Persona non grata”. Aţi păstrat legătura cu vreunul
dintre disidenţii cubanezi pe care i-aţi ajutat atunci? E (a fost) vreunul
dintre acei oameni scriitor?
J.E.: Am rămas în legătură
cu prietenii mei disidenţi în măsura posibilităţilor, dar n-a fost întotdeauna
uşor. Heberto Padilla simţea că în cartea mea nu l-am apărat din punct de
vedere politic. Însă n-am crezut niciodată că e un om de acţiune politică: l-am
apărat ca poet cu tot dreptul de a se exprima liber, o formă de apărare care nu
e doar literară. După apariţia Persona non grata, Julio Cortázar a declarat
că-mi rămîne prieten, dar că după lectura cărţii, preferă să nu se mai vadă cu
mine. Era o formă ciudată de prietenie: prietenie cu cenzură. Octavio Paz, în
schimb, care se îndepărtase de Neruda, s-a apropiat de mine şi am fost foarte
buni prieteni începînd din anii ’60. Cred că am avut o mare contribuţie în a-l
împăca pe Octavio Paz cu Neruda dincolo de mormînt.
C.M.: Atât Allende, cât şi
Castro au decis ca volumul dumneavoastră despre Cuba să fie interzis. Cât de
mari au fost atunci presiunile asupra existenţei dumneavoastră de scriitor?
J.E.: Am fost exilat din
exilul chilian şi exilat din Chile. Aceste presiuni au avut influenţa lor, însă
mi-au prins bine ca scriitor. Am trăit singur, în afara comitetelor de orice
fel, cu totul departe de diplomaţie şi, în acelaşi timp, alături de cîţiva
prieteni adevăraţi. Este condiţia ideală pentru un scriitor.
C.M.: Domnule Jorge
Edwards, iubirea şi politica, la intensitate maximă, se regăsesc în romanele
dumneavoastră. Reprezintă ele ingredientele cele mai pregnante din opera
dumneavoastră?
J.E.: Se prea poate:
dragostea, iubirea neîmpărtăşită, paleta de emoţii care înconjoară întotdeauna
dragostea. Politica drept acţiune, viziune asupra societăţii, destin. M-am
lovit de aceste două mari probleme umane, iar munca mea de scriitor a fost
marcată de ele.
Interviu realizat de Ciprian Măceşaru
(martie 2012)