Treceți la conținutul principal

Interviu cu Horia Mihail

-->

- Stimate domnule Horia Mihail, aţi debutat la vârsta de 10 ani, la Braşov, cu Concertul în Re major de Haydn. Mai cântaţi Haydn? Vă place Haydn?
- Da, am cântat Haydn... Am cântat acest concert recent, tot la Braşov. Recent însemnând acum 4 sau 5 ani. Dar l-am cântat şi la Bucureşti, la începutul anilor 2000. E un concert superb, în ciuda faptului că e un aşa-zis concert de şcoală. E învăţat de marea majoritate a pianiştilor care vor să devină solişti sau, în fine, care vor să facă din muzică o profesie.
- Am citit undeva că aţi luat premiul întâi la toate concursurile de pian la care aţi participat. E adevărat?
- Este adevărat, dar trebuie să fac o remarcă. Nu am fost omul concursurilor. De ce? Fiindcă mi-am dat seama, din fericire la o vârstă destul de fragedă, aveam douăzeci şi ceva de ani, că acest mod de a răzbate prin câştigarea unor concursuri nu poate face decât rău unui individ care poate fi mai sensibil la un eventual eşec. Având în vedere că muzica nu se măsoară nici în secunde, nici în metri şi nici în kilograme, iar ceea ce este esenţial pentru un artist interpret este tocmai trecerea peste aspectele care pot fi cuantificate şi descoperirea interpretabilului, descoperirea a tot ce este ambiguu în discursul unui compozitor, în mesajul unui compozitor. Această ambiguitate fiind doar interpretabilă, m-am gândit că în momentul în care sunt 7 sau 9 sau 11 – în general sunt numere impare – membri într-o comisie şi aceştia au tot felul de interese – n-aş vrea să fiu rău şi să intru în detalii... Lucruri care se întâmplă mai ales acum, în ultimii ani, când sunt foarte multe concursuri mari şi locuri de cântat într-un număr limitat...
- Vorbiţi despre ce se întâmplă peste hotare, sau vă referiţi şi la situaţia de la noi?
- Vorbesc despre ce se întâmplă peste hotare, la noi nu ştiu cum stau lucrurile. Am decis, aşadar, că nu vreau să mă pun în astfel de situaţii. Am câştigat concursurile la care am participat, însă m-am oprit destul de repede, am renunţat la a mai concura.
- Aţi fost plecat vreme de 10 ani în Statele Unite ale Americii... Mi-a plăcut că aţi declarat, într-un alt interviu, că nu aţi emigrat, ci că aţi plecat pur şi simplu pentru studii, pentru a vă perfecţiona tehnica pianistică, pentru a învăţa lucruri noi... La Boston University aţi avut un profesor foarte cunoscut, pe Anthony di Bonaventura. Puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre el?
- Di Bonaventura a fost un personaj foarte important în dezvoltarea mea artistică şi pianistică, şi nu numai. O să vă explic şi de ce. A fost un pianist care a avut o carieră fulminantă în Statele Unite în anii ’60. Această carieră... Cânta cu marile orchestre ale lumii. Această carieră a fost întreruptă subit în 1973, moment în care a şi devenit profesor la Boston University (unde mai târziu a ajuns şef al catedrei de pian), din cauza faptului că managerul de atunci al domniei sale a avut o relaţie amoroasă cu soţia sa. Ei bine, săracul Anthony di Bonaventura, în afara faptului că a fost înşelat de soţie şi de manager, a rămas şi fără carieră. Am făcut această paranteză picantă, fiindcă demonstrează fragilitatea vieţii unui artist care are succes, care se bucură de concerte şi de aprecierea publicului. Viaţa aceasta poate să se termine brusc, fără nici o legătură cu capacitatea artistului de a fi original, de a exprima lucruri de valoare. Aflând istoria lui Bonaventura, în timp mi-am schimbat şi eu viziunea asupra a ceea ce înseamnă succesul. Există foarte mulţi artişti făcuţi de media... De fapt nu de media, ci, în general, de companiile de impresariat. Din punct de vedere pianistic am învăţat foarte multe de la Anthony di Bonaventura, n-aş vrea să intru în detalii tehnice, o să spun doar că mi-a atras atenţia asupra importanţei majore a clarităţii în ceea ce priveşte discursul unui pianist. La fel de multe, însă în alte direcţii, trebuie să recunosc că am învăţat şi de la ceilalţi pofesori, atât în România, cât şi în Statele Unite. Mă refer la Ian Hobson, cu care am studiat trei ani la University of Illinois, la rândul său un pianist de excepţie, dar şi la profesorii români. Stela Drăgulin mi-a dezvăluit tainele acestui instrument şi a fost un manager fantastic în primii mei ani ai carierei de solist. Mai târziu, în primii doi ani de conservator, l-am avut profesor pe Constantin Ionescu-Vovu, de la care, de asemenea, am avut foarte mult de învăţat.
- Aşadar, aţi stat 10 ani în Statele Unite ale Americii, aţi şi predat la Boston University. A avut şi asupra programului dumneavoastră concertistic vreun impact această experienţă? Aţi cântat din creaţia compozitorilor americani? Din Copland, Ives, William Schuman?... Din Lou Harrison?
- Am cântat din muzica unor compozitori americani, poate nu din a celor foarte cunoscuţi. Am cântat multă muzică modernă, pe la mijlocul anilor ’90, muzică foarte proaspătă. Încă mirosea cerneala pe hârtie.
- La noi nu prea se cântă muzică modernă, repertoriul oprindu-se, din păcate, la creaţiile începutului de secol XX.
- Da, este foarte adevărat. Atât aici, cât şi în Statele Unite această scenă a muzicii noi e delimitată de ceea ce se întâmplă în sălile de concerte. Trebuie să recunoaştem că marile orchestre ale Statelor Unite nu programează zi de zi, nici măcar lună de lună muzică modernă. E adevărat, americanii merg mult mai departe, se apropie de zilele noastre, însă cu aceeaşi timiditate. De ce? Explicaţia este foarte simplă. Publicul nu este încă pregătit pentru limbajul folosit de compozitorii contemporani. Personal, nici eu, ca profesionist, nu sunt pregătit pentru tot ce se aşterne pe hârtie şi nici pentru tot ceea ce aud. Este un fenomen pe care îl întâlnim nu doar în muzică, ci în toate formele de manifestare artistică, şi este un fenomen prezent de secole.
- Trec acum la altceva... M-aş bucura să-mi spuneţi câteva lucruri despre cum se fabrică un pian Bösendorfer. V-am auzit odată vorbind despre asta şi povestea mi s-a părut impresionantă. Spuneaţi ceva despre faptul că lemnul trebuie luat numai de la o anumită altitudine...
- Da, este o poveste interesantă. De fapt, fiecare fabricant de piane are... Vorbesc despre cei importanţi, cei tradiţionali, care continuă să producă în ţările lor de origine. Fiecare fabricant are secretele lui. Ştiu povestea Bösendorfer, deoarece am fost delegat de către Societatea Română de Radio să aleg noul pian de concert Imperial, pian care a sosit în România la sfârşitul anului 2010, şi am fost îndrumat către diferite zone ale fabricii de la Wiener Neustadt, unde am văzut muncitorii la lucru şi am aflat povestea pianelor Bösendorfer. Într-adevăr, este vorba despre un lemn tăiat la o anumită altitudine, în pădurile Austriei, lemn care este păstrat timp de nouă ani, am impresia...
- Şase ani, cred. Este păstrat la uscare.
- Da, aşa este, şase. Nouă ani durează tot procesul... Şase ani stă la uscare naturală. Am văzut foarte multă cherestea în curtea fabricii din Austria. După şase ani, cheresteaua este uscată forţat, timp de şase luni, într-o cameră specială, cu temperatură destul de ridicată, parcă erau 24 sau 25 de grade acolo, apoi totul este prelucrat manual, nimic nu este atomat. Respectivei bucăţi de lemn i se ataşează cele 10000 de părţi componente şi ajunge să fie un Bösendorfer.
- Anul trecut, în turneul naţional intitulat Pianul Călător, aţi avut un program integral Liszt. Aşa va fi şi anul acesta?
- Nu, am schimbat. Până anul trecut nu m-am considerat niciodată un interpret al lui Liszt. Ocoleam muzica sa din comoditate. Muzica lui Liszt cere foarte mult studiu. Fiind un pianist desăvârşit, Liszt şi-a folosit fără restricţii capacităţile sale tehnice şi-n compoziţie. Prin urmare, ce a aşternut pe hârtie poate fi problematic pentru mulţi pianişti. Acest prim turneu a fost un pariu cu mine însumi, pe care, din fericire, l-am câştigat. În patru luni practic am pregătit un program integral nou pentru mine. Mi-am zis: hai să fie şi ceva greu. Şi am ales Liszt. S-a potrivit fantastic cu aniversarea* compozitorului. Ideea turneului fiind preluată de la turneul pe care Liszt însuşi l-a făcut în Ţările Române la mijlocul secolului al XIX-lea. Voi păstra una dintre lucrările lui Liszt... M-am gândit ca în fiecare an să păstrez o piesă dragă din anul precedent. Anul acesta voi cânta muzică diversă, reunită sub o singură temă, tema transcripţiei, hai să spunem a improvizaţiei pe o temă dată. Variaţiuni de Mozart scrise pe o temă de Gluck, o temă foarte simplă, aproape stupidă, aş putea spune, intenţionat stupidă, pe care Mozart o transformă într-un mod genial, în mod său caracteristic, de-a lungul unui sfert de oră încântător. Apoi...
- Lutoslawski, probabil. Variaţunile după Paganini.
- Lutoslawski nu.
- Ştiu că l-aţi cântat în decembrie 2011.
- Da, şi-l voi cânta şi în ianuarie 2013, în diverse oraşe din România. Însă, pentru că aţi adus vorba de Paganini, se regăseşte şi Paganini, în Rapsodia scrisă de Rachmaninov pe aceeaşi celebră temă a Capriciului 24. Voi cânta această rapsodie în cinci oraşe, cu cinci orchestre, Filarmonica din Târgu Mureş, cea din Bacău, cea din Timişoara, Orchestra naţională Radio, Filarmonica din Braşov... Ordinea e schimbată acum. În final, într-un apendice al turneului, voi cânta aceeaşi piesă la Chişinău, în festivalul Nopţi pianistice, alături de Orchestra de Cameră a Moldovei, orchestră de cameră întărită categoric de alţi muzicieni din Chişinău, deoarece este o piesă care necesită un aparat orchestral foarte mare. Revenind la program, Bach / Bussoni urmează. Practic tot nişte variaţiuni. Celebra Chaconne a lui Bach pentru vioară solo, transcrisă într-un mod cât se poate de inteligent şi interesant de către Bussoni. Apoi folclor, Rapsodia Română de Liszt, inspirată de ceea ce a ascultat el în călătoria din 1846-47. După pauză, voi rămâne în zona folclorică şi voi cânta o piesă pe care am cântat-o foarte des, însă nu în varianta originală, este vorba despre Dansurile populare româneşti de Bela Bartok, cunoscute mai ales în varianta transcripţiei pentru vioară şi pian. Urmează Viena, cu două piese de Schubert transcrise la pian de Frany Liszt, iar în final Kreisler, celebrele Liebesleid şi Liebesfreud, transpuse în variante pianistice deosebit de atrăgătoare atât pentru public, cât şi pentru pianist, cu menţiunea că pentru pianist sunt şi dificile, pentru public nu.

* 200 de ani de la naştere.​
Interviu realizat de Ciprian Măceşaru
(Revista Accente nr. 1, mai 2012)

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.


Interviu cu RĂZVAN PETRESCU

Răzvan Petrescu (n. 1956) este prozator, eseist, dramaturg. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1982. După ce profesează opt ani, renunță la medicină pentru a se dedica scrisului. A fost redactor la revistele Cuvîntul şi Amfiteatru, apoi la editurile Litera și Allfa. Din 2004 este redactor la Curtea Veche Publishing. A publicat volumele: Grădina de vară (proză scurtă), Editura Cartea Românească, 1989, premiul Fundaţiei „Liviu Rebreanu“; Eclipsa (proză scurtă), premiul oraşului Târgovişte pentru cea mai bună carte de proză a anului; Într-o după-amiază de vineri (proză scurtă), Editura Cartea Românească, 1997, premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, premiul ASPRO pentru cea mai bună carte a anului şi premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; Farsa, Editura Unitext, 1994, premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului; Primăvara la bufet, Editura Expansion, 1995, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie „…