Treceți la conținutul principal

Apocalipsa va fi o zi a femeii

Pentru mine, Cârtiţa de mansardă (Teodora Coman, Casa de editură Max Blecher) este cel mai bun volum de debut din poezia românească a anului 2012, un an care a cuprins şi alte debuturi în poezie reuşite: Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Cartea Românească), Vântureasa de plastic (Marius Chivu, Editura Brumar) sau Începe să doară puţin (Laura Dan, Editura Tracus Arte).
Teodora Coman (n. 1976, Sibiu) nu s-a grăbit să publice prima carte şi asta se simte din plin în echilibrul dintre ton şi mesaj. Reglajul pare aproape perfect, nu există discrepanţe care să te arunce „într-un alt film”. Odată intrat în „mansardă”, cititorul nu aude o voce poetică fluctuantă, care să se degradeze sau care să încerce să dea lovituri de graţie, ci o voce bine acordată: „folosesc cuvinte cu greutate moderată/ le pun pe cântar fără haine, ornamente/ fără echipamente de protecţie” (p. 13).


Feminitatea din poezia Teodorei Coman aminteşte de acea forţă de dincolo de fragilitatea fizică a Fridei Kahlo. Spart în poeme în general scurte, volumul dă senzaţia unei coloane vertebrale fărâmiţate, dar asta nu înseamnă că avem aici vreun viciu de structură. Dimpotrivă, structura ca un arhipelag îi conferă cărţii o expresivitate pe care o înlănţuire (atât de căutată în poezia noastră de azi), o curgere continuă a „poveştii” ar fi diluat-o. Teodora Coman nu scrie niciodată doar de dragul construcţiei.
Mansarda funcţionează, în ciuda imaginii ei claustrante, ca simbol al dorinţei de autodescoperire şi autodezvăluire: „nu voi lipi tapete şi nici tavanuri false/ de care va trebui să mă descotorosesc/ la un moment dat/ ca de pansamentele murdare/ smulse dintr-o singură mişcare.// toate cotloanele vor fi la vedere” (p. 8). Nevoia de a alunga singurătatea, de a se face plăcută şi înţeleasă, o conduce pe autoare către următoarea mărturisire: „nu voi uita/ când ies în oraş/ să cumpăr doi metri/ de panglică roşie// mi-o voi lega/ pe cutia toracică/ în formă de cruce/ să pot sta cadou/ cu nodul în gât/ şi nodul de fundă/ pe pragul uşii/ cuiva” (p. 23). În încercarea de a obţine de la Divinitate, ca de la o bancă, un credit care să o aşeze în lume, care să-i aducă şansa de a respira normal viaţa, personajul se izbeşte de un refuz implacabil: „dar corectura nu e însoţită de nicio explicaţie/ dumnezeu e un profesor foarte zgârcit/ religia seamănă tot mai mult/ cu o formă de învăţământ la distanţă” (p. 31). Rutina sufocă sentimentele, pasiunea, amorţeşte nervul vieţii: e adevărat, şi rutina te umple/ până în cele mai strâmte/ şanţuri ale amprentelor/ după un timp, inimii îi ajunge/ o simplă mângâiere/ pe creştet” (p. 38). Există în poezia Teodorei Coman un fatalism spectaculos exprimat: „oamenii vin pe lume căzând/ cu capul poziţionat nesăbuit/ înainte/ cu dorinţa ascunsă a izbirii de zid” (p. 40). Luciditatea ca rană este invocată permanent în carte, chiar dacă nu întotdeauna direct. Personajul nu-şi pierde capul, nu se lasă păcălit prea mult timp: „o să-mi vin mereu în fire/ mă bruschez cu apă rece/ cum oamenii domolesc/ trotuarele încinse” (p. 65). Dar autoarea recunoaşte puţin mai departe: „nu, nu am curaj să mă ţin mereu trează” (p. 66). În final îşi acceptă destinul, nu-i poate cere mai mult lui Dumnezeu: „nu vreau minuni./ e o minune chiar şi numai carnea asta/ care stă prinsă fără cleşti de rufe/ pe mine” (p. 80).
Singurele mici momente de slăbiciune pe care le-am detectat în Cârtiţa de mansardă sunt cele în care autoarea apelează la nişte jocuri de cuvinte un pic facile. Sunt, însă, doar două cazuri: „voi aştepta atât cât e nevoie/ să mă salvaţi în al doişpelea ceas/ măcar pe unul dintre/ telefoanele voastre mobile” (p. 6) şi „sufletul se îngroaşă/ odată cu gluma” (p. 35). Lucruri prea puţin importante în ansamblul general al cărţii.
În concluzie, Teodora Coman a pornit foarte bine. Cârtiţa de mansardă o recomandă ca pe o voce puternică, deja formată. O scriitoare de urmărit.
Ciprian Măceşaru
20 martie 2013

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.


Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…