Treceți la conținutul principal

Sfoara de întins rufe... rezistă


Alice Popescu (n. 27 ian. 1970, Buzău) este cunoscută mai ales pentru articolele publicate în Dilema, Dilema veche, Dilemateca, Observator cultural, dar şi pentru lucrarea (iniţial teză de doctorat) O sociopsihanaliză a realismului socialist, apărută în 2009 la editura Trei, pentru care, în 2010, a primit Premiul de debut pentru eseu acordat de revista România literară.
Sfoara de întins rufe (Editura Pandora M, 2013, colecţia – coordonată de Svetlana Cârstean – „Cercul poeţilor apăruţi”) este debutul său în poezie. Mă refer la debutul în volum, căci Alice Popescu a publicat poezie (la 17 ani) în Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului (SLAST), apoi în Astra, Contrapunct şi, recent, Dilemateca. Nu voi insista pe tema întârzierii acestui debut. Nu caut să găsesc în această amânare o virtute, o cale exemplară de a înţelege cum să scrii şi să publici poezie (căci nu cunosc cauzele acestei amânări), dar, evident, nici nu o voi acuza pe autoare pentru apariţia abia în acest an a primei sale cărţi de poezie. Îi las pe alţii să exulte sau, dimpotrivă, să strâmbe din nas.
Împărţit în trei secţiuni (Zonă de trecere, Dragă realismule socialist şi Sfoara de întins rufe), volumul are un ton de-o coerenţă remarcabilă. Nicio discrepanţă, nicio îngroşare, totul curge bine temperat. E ciudat cum o poezie încărcată de lucruri apăsătoare reuşeşte să fie atât de aerisită şi atât de puţin agresivă. Alice Popescu nu se străduieşte să ne convingă sau să ne arate ceva, vocea ei pare să aibă calmul de după furtună, abia ce-i mai sesizezi tremurul. Un alt lucru remarcabil este felul în care autoarea descrie gânduri şi sentimente dintre cele mai intime, fără ca discursul său să devină prea transparent, totul rămânând în acel ton bine temperat despre care am vorbit, dovadă a înţelegerii superioare a felului în care intimitatea trebuie transpusă în poezie. După atâtea vulgarităţi scrise în poezia noastră contemporană, Sfoara de întins rufe aduce o mare gură de aer curat. 
„Visele îmi mor în braţe unul după altul,/ ca nişte soldaţi necunoscuţi”, spune Alice Popescu în poemul Aici, punându-ne în încurcătură, căci de ar fi fost vorba despre visuri şi nu despre vise, lucrurile ar fi părut mai simple. Aşa însă, starea de somn, de ameţeală, de adormire, de trimitere forţată spre inconştient e tulburător nuanţată prin versurile care urmează: „pe noptieră, în flacoanele colorate,/ stau închişi demoni sălbatici, lichizi,/ printre o mie şi una de şeherezade/ ucise la capătul nopţii de aditivi./ dacă bei, simţi felinele/ urcându-ţi pe carotidă./ mai bine să nu le deschizi... să nu le deschizi...” Automat, te întorci la dedicaţia cu care se deschide cartea: „Psihanalistei Geanina Micu, pentru că mi-a redat scrisul, şi scriitorului Mircea Nedelciu”. 
Frumuseţea poemelor reiese de cele mai multe ori din întreg, însă pot fi găsite, desigur, şi versuri care, scoase din context, îşi păstrează forţa. Cele mai multe vorbesc despre singurătate, regrete, despre teama (sau neputinţa) de a spune ce e de spus, despre nevoia de a fi văzută, iubită, înţeleasă: „mi-am întins aripile/ şi-am început să tricotez./ [...] am inspirat adânc/ şi am rămas aşa, ca o hârtie creponată,/ în aer” (Mersul avioanelor); „când o să plec,/ viaţa se va trânti precum o uşă în urma mea,/ şi o să fie ca atunci/ când îţi uiţi cheile înăuntru” (Pârtia de hârtie); „m-am învârtit de trei ori/ pe banda rulantă a aeroportului,/ […] aşteptând ca cineva să mă recunoască, să mă ia/ de toarta pe care scrie alice […]” (Basm); „ascunzându-şi cuvintele cu grijă,/ când într-un pumn, când în celălalt,/ ca să nu sune prea tare” (alice pitindu-se)...
În a doua treime a cărţii, Dragă realismule socialist, autoarea abordează cu mult curaj o temă, trebuie să recunoaştem, aparent deloc îmbietoare pentru poezie. Şi totuşi, Alice Popescu se descurcă admirabil. Poemul cel mai reuşit al acestui ciclu este Drum fără pulbere (titlu care aminteşte, desigur, de odiosul roman al lui Petru Dumitriu). Critica adusă literaturii proletcultiste este de mare impact, deşi poemul este relativ scurt. Iată primul vers: „realismul socialist privea cum treceau generaţiile literare în marş”.
Foarte puternice sunt poemele dedicate mamei: „o dată la două săptămâni/ mama vine la Bucureşti să-şi repare o vertebră/ din cele multe./ [...] în ţara mea, părinţii au mai multe vertebre/ decât propriii lor copii” (Vertebre), „spune-mi unde să mă duc să te uit,/ mamă a mea, caracatiţă plângătoare/ […] sângele tău a fost cândva şi al meu, dar vinele-ţi seci/ nu se mai varsă niciunde, ridurile nu mai duc nicăieri” (Dulceaţă de cireşe amare); „mama e o păpuşă/ care/ spune întruna alice” (Dacă apeşi)...
E îmbucurător faptul că în ultimii ani au apărut în poezia românească excelente volume de debut, precum Când va veni ceea ce este desăvârşit (Andrei Dosa), Copci (Matei Hutopila) sau Cârtiţa de mansardă (Teodora Coman). Li se adaugă acum, iată, Sfoara de întins rufe.

Ciprian Măceşaru
14 aprilie 2013

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html Bibliotecă de scriitor Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.