Treceți la conținutul principal

Interviu cu Matei VIŞNIEC

Matei Vişniec: “Jonglez cu genurile literare”.

Interviul a fost realizat în ultima zi (duminică, 27 noiembrie) a Târgului Internaţional Gaudeamus - 2011.

Ciprian Măceşaru: Faceţi parte din rândul primilor scriitori optzecişti și sunteţi membru fondator al Cenaclului de Luni. Totuşi, asocierea numelui dumneavoastră cu cele din nucleul Generaţiei ‘80 fie nu este făcută, fie reprezintă doar o informaţie seacă de istorie literară. Cel puţin aşa văd eu lucrurile. De unde această înstrăinare de grup, această solitudine cu care ne-aţi obişnuit? Nu aţi avut prieteni în rândul poeţilor optzecişti?

Matei Vişniec: Ba nu, nu, am fost foarte fericit să fac parte din această familie optzecistă. Poate că eram puţin mai timid, o fire provincială venită de la Rădăuţi la Bucureşti şi mi-au trebuit câţiva ani ca să mă adaptez, dar am fost foarte mulţumit să fac parte din această emulaţie care era poezia anilor ‘75, ‘76, ‘77, ‘78… Debuturile din 1980… Eu am debutat în primul val. Doar Traian T. Coșovei debutase în ‘79. Fiind la Facultatea de Filosofie poate că nu am trăit chiar viaţa de zi cu zi pe care o trăiau cei de la Litere, dar, în orice caz, am fost membru fondator al Cenaclului de Luni, am citit la Cenaclul de Luni sistematic poezie, după aceea teatru. Am continuat să citesc chiar şi când Cenaclul de Luni a fost interzis şi ştafeta a fost preluată de un alt cenaclu care era organizat în Tei şi era produs de Mircea Iorgulescu. Deci fac parte din lista iniţială a domnului Manolescu, el este cel care m-a debutat, ca să zic aşa, în România literară, în momentul în care a acordat două pagini Generaţiei ‘80. În volum am debutat în 1980, la Editura Albatros, şi am beneficiat de cronicile domnului Manolescu… Şi ceilalţi membri ai Generației ‘80 au făcut-o. Împreună cu cei din generaţia mea călătoream prin ţară, la Iaşi, la Cluj, la Oradea…, cu ocazia festivalurilor de poezie. Am trăit acei ani ca o formă de rezistență culturală, dar și ca formă de ardere, pur și simplu, în numele poeziei, pentru că eram cu toții convinși că făceam un lucru esențial. Era o alternativă la gândirea oficială ceea ce făceam noi, la muzica oficială a puterii. Pe scurt, sunt un optzecist complet, întreg, produs al acelui moment și al acelui elan, și mă recunosc în dimensiunea morală a grupului, pentru că noi am reprezentat în același timp și un grup care nu a făcut concesii politice și de altă natură. Îmi place cel puțin să cred acest lucru. Deci mă consider un optzecist. Că am fost singurul din acest grup care a scris și teatru, asta e altceva. E adevărat că în acel moment nu prea se scria teatru, se scria proză, se scria eseu sau proză scurtă. Eu sunt singurul care a virat în mod foarte puternic la un moment dat spre teatru, poezia mea a fost aspirată de teatru, deci am intrat și-n alt circuit, în cel teatral, dar, repet, sunt mândru și acum, la 55 de ani, că am fost și rămân optzecist.

CM: Am spus-o, au spus-o și alții, teatrul dumneavoastră nu se rupe niciodată definitiv de poezie. Cum reușiți să dați forță poetică unor texte în care vorbiți despre comunism ori despre războiul din Bosnia?

MV: Probabil că, instinctiv, am învățat ceva... Sau mi-au spus oamenii care m-au inițiat… Am avut și eu câțiva mentori. Am înțeles foarte repede că literatura nu poate să supraviețuiască dacă se varsă, dacă se impregnează de dimensiunea didactică și pedagogică. Literatura are, bineînțeles, o misiune, dar dacă informația, sau misiunea, sau mesajul nu trece printr-o emoție puternică, printr-o construcție estetică, nimic nu rămâne. Așa am putut să abordez în piesele mele subiecte grave. Denunțarea comunismului, de pildă. Am făcut-o într-o manieră ludică, ironică, grotescă, poetică, rămânând în domeniul de predilecție al uneltelor literare. Orice se poate aborda în literatură. Forța de lovire a demersului literar este enormă. Literatura eșuează numai atunci când își propune în mod evident, vizibil, un obiectiv didactic și pedagogic.

CM: Mă temeam că nu veți mai publica poezie, dar de curând ați lansat volumul La masă cu Marx. Spuneți undeva în prezentarea cărții: „Poezia revine din când în când în viața mea ca o cometă și-mi cere să iau totul de la început.” Textele din precedenta dumneavoastră carte de poezie, Poeme ulterioare, au fost scrise în perioada 1987-1999. Să înțeleg că La masă cu Marx adună poeme din intervalul 2000-2010? Mă înteresează să aflu care a fost procesul scrierii acestei cărți.
MV: Da, da. Sunt poeme pe care eu le scriu în Franța, pe diverse carnete, în limba română. N-am scris niciodată poezie în limba franceză și nici nu voi încerca…
CM: Deși ați debutat în Franța cu un volum de poezie, dacă nu mă înșel.
MV: Nu. Am debutat cu teatru. Poemele mele au fost traduse în franceză. Eu rămân profund legat de limba română când e să scriu poezie. Nu scriu mult, dar scriu în mod sistematic. Notez, notez, notez și din zece ani de notații am ales pentru acest volum ceea ce mi s-a părut că e mai interesant. Eu nu încerc să inovez nimic, poezia mea este o formulă care este formula Vișniec. Pur și simplu îmi ies uneori niște poeme și simt că sunt frumoase. Și-atunci public o dată la zece ani. E un ritm foarte bun pentru un poet, nu-și obosește publicul și nici el nu apucă să se manierizeze.

CM: Ați revenit, așadar, la poezie, ați publicat și un nou roman, Dezordinea preventivă, ba ați scos și o antologie de teatru scurt, Omul din cerc. Mai mult, ieri ați lansat la Târgul Gaudeamus o altă carte, Scrisori de dragoste către o prințesă chineză. Vă merge din plin. Cum de reușiți să împăcați atâtea genuri literare?
MV: Știți, există în teatru oameni care sunt regizori, dar care își scriu piesele, care sunt și actori, care fac și scenografia, sunt oameni de teatru total și nimeni nu se miră. Ei bine, eu nu sunt regizor, nu sunt actor, dar jonglez cu genurile literare. Îmi plac toate. Pur și simplu sunt un scriitor care de-a lungul vieții sale s-a concentrat pe anumite genuri literare. Am început cu poezia, am continuat cu teatrul, în 1982 am scris primul meu roman serios [Cafeneaua Pas-Parol – n.r.]. Când am ajuns în Franța, în 1987, am scris al doilea roman, Domnul K. eliberat, iar în ultimii cinci ani am fost din nou fascinat de… sau aspirat de dorința de a scrie în românește roman. Continuu să scriu teatru în franceză, continuu să scriu roman în românește, sunt două maniere de a mă conserva sau de a mă autoconstrui în aceste două limbi. Nu am părăsit niciodată limba română. De altfel, am plecat destul de târziu din România, la 31 de ani. Era imposibil să trec definitiv în altă limbă. Limba franceză este o limbă extraordinară pentru teatru, mă disciplinează, mă obligă să construiesc, mă obligă să ascult uneori chiar mai mult tăcerea dintre cuvinte, mă obligă la mai multă precizie, la un fel de umilitate în fața limbii, în timp ce limba română este acea limbă care îmi provoacă voluptate când scriu. Am scris aceste romane, ultimele două, Sindromul de panică în Orașul Luminilor și Dezordinea preventivă pentru că îmi făceam mie însumi plăcere scriind în limba română.

CM: Spuneți-mi, vă rog, câteva cuvinte despre cartea pe care Editura Humanitas v-a lansat-o ieri. Nu știu nimic despre ea, nu am apucat nici măcar să o răsfoiesc… De fapt, nici nu am văzut-o.

MV: Este o suită de texte care sunt monoloage de spus pe scenă, dar care pot fi citite ca niște proze. Ele au fost scrise inițial pentru un actor francez cu care lucrez de mulți ani, Olivier Comte, care a imaginat un personaj extras dintr-o piesă de-a mea, din Angajare de clovn. Este un clovn bătrân care vorbește despre dragoste, care citește scrisori de dragoste. Este foarte frumos contrastul dintre acest om epuizat și subiectul pe care îl abordează, dragostea. M-a interesat să atac literatura erotică din acest motiv, pentru a scrie monoloage erotice pentru un actor, pentru scenă, dar și din alt motiv. După 1990, în limba română a venit un fel de uragan: vulgaritatea. Vulgaritatea în teatru, în scriitura teatrală, în literatură în general, mai ales în literatura erotică. O vulgaritate insuportabilă. Or, eu mi-am propus să scriu niște texte erotice în cheie poetică, în cheie fină, în cheie umoristică. Orice se poate spune când vrei să vorbești despre fantasme, dar poți evita vulgaritatea. Eu îmi permit totul în aceste scrisori, cu excepția recurgerii la vulgaritate. Ele sunt texte care, repet, au fost puse pe scenă în Franța. O primă lectură a scrisorilor a avut loc anul acesta la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Actorul Ciprian Scurtea a fost absolut fenomenal citind aceste scrisori.

Cred că volumul Scrisori de dragoste către o prințesă chineză reprezintă o altă fațetă a explorărilor mele. Literatură erotică, în sensul plenar al genului, nu scrisesem încă. Iată, există acest volum.

CM: În Dezordinea preventivă, care din punctul meu de vedere nu este doar un roman, ci și un amestec de eseu și memorialistică, vorbiți și despre ce a însemnat cultura franceză în viața românilor. Scrieți undeva: „înainte de a se lăsa nivelați de buldozerul subculturii anglo-saxone, românii au fost fasonați timp de peste un secol-jumătate de cultura franceză”. Mă întreb însă dacă și când o să vină vremea în care românii își vor putea dezvolta cultura fără a se mai lăsa influențați de o civilizație sau alta. De ce nu putem porni niciodată de la noi către ceilalți?

MV: Acum e prea târziu să mai pornim de la noi către ceilalți, pentru că la ora la care Molière își scria piesele, poporul român scria scrisori comerciale. Așadar, e prea târziu să mai construim fundamente. Fundamentele sunt construite, ele sunt latine, ele sunt europene, ele sunt marcate de cultura franceză, cu diverse împrumuturi… Ar mai rămâne acum ceva de făcut. Și anume, să nu ne lăsăm prostiți de tăvălugul mediatic, de mondializarea reducționistă, de modelele imbecile, de produsele subculturale care ne invadează. Eu nu mă tem de cultura anglo-saxonă, care este o cultură admirabilă, nu mă tem de Faulkner, nu mă tem de Hemingway, nu mă tem de Walt Whitman, nu mă tem de Philip Roth, nu mă tem de Jonathan Coe, după cum nu mă tem de cultura indiană, după cum nu mă tem de cultura chineză, după cum nu mă tem de nicio cultură. Eu mă tem de subcultura anglo-saxonă, o industrie de divertisment care a virusat întreaga planetă și care a devenit normă de comportament și de raportare pentru aproape șase miliarde de oameni. Din punctul acesta de vedere cred că România, dacă mai sunt oameni lucizi și onești care trăiesc în ea, ar trebui să intre într-o rezistență culturală față de această enormă spălare pe creier care este cultura de divertisment ce tinde treptat – prin imagine, prin emoție primară, prin muzică debilă, prin alte și alte tehnici – să eludeze, să excludă cuvântul și să ne colonizeze subconștientul.

CM: Cioran spunea că Franța l-a învățat două lucruri: să scrie și să mănânce. Care sunt marile daruri pe care vi le-a făcut Franța?

MV: O spun deseori, România mi-a dat rădăcini, iar Franța mi-a dat aripi. Datorită limbii franceze piesele mele au circulat în lume, am fost tradus în alte limbi, am reușit să comunic cu foarte mulți oameni la Paris, am întâlnit regizori, actori, directori de teatru, traducători de toate naționalitățile. Franța mi-a dat acces la o dimensiune internațională. Eu știam deja ce este Franța, eram impregnat de cultură franceză, nu intrasem însă într-un circuit de idei, nu intrasem într-un circuit de comunicare. Or, Franța mi-a dat aceste chei, mi-a dat această posibilitate de a avea aripi, de a-mi lua distanțe critice inclusiv față de România. Dar Franța mi-a mai dat ceva. M-a învățat ce-nseamnă o anumită generozitate și o anumită toleranță. Generozitate față de cei de alături și toleranță tot față de cei de alături. Cuvântul toleranță pentru prima oară l-am auzit în Franța și am înțeles ce-nseamnă, iar cuvântul curtoazie tot în Franța am înțeles ce-nseamnă. Curtoazia nu poate fi învățată de un copil în România privind dezbaterile de la televizor sau ascultând talk-show-urile de la radio. Curtoazia nu poate fi învățată decât dacă vede cum este organizată, să zicem, o dezbatere televizată în Franța. Deci mai avem, după cum vedeți, multe lucruri de învățat de la francezi, deși n-aș spune că valul mondialist nu ajunge și acolo. Franța este o cultură în rezistență ea însăși, pentru că ea însăși este invadată de subcultura anglo-saxonă. Și aș mai spune că toți cei care proclamă deja moartea culturii franceze și a francofoniei se cam grăbesc. Reiau acele versuri ale lui Nichita, pe care le iubesc atât de mult: „nu mor caii când vor câinii”.

(interviu apărut în revista Accent Cultural, nr. 8, decembrie 2011)

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.


Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…