Treceți la conținutul principal

Narcosingurătate



Nu ştiu cine e Cătălin Popescu. De curând a publicat la Editura Brumar volumul de versuri intitulat narcosingurătate. Cartea nu conţine o prezentare a autorului. Am căutat pe internet informaţii despre el şi am dat peste blogul catalinpopescu2008.blogspot.com, de unde am aflat că s-a născut pe 29 decembrie 1970, la Videle, că a terminat Facultatea de Litere şi că în aprilie 2010 a citit poezie la Muzeul Literaturii, în cenaclul condus de Tudorel Urian.
Cătălin Popescu scrie foarte simplu, nu e încercat nicio clipă de fervori abstracte, nu ne livrează nimic cu pretenţii oculte. E o poezie a singurătăţii pe de-o parte frustrante, pe de altă parte eliberatoare, o poezie despre un Bucureşti deprimant, plin de tomberoane, maidanezi, cerşetori, golani, blocuri imunde..., dar şi o poezie a amintirilor şi a melancoliei.
Câteva dintre poeme mi-au plăcut foarte mult: Autobuze, Cina, Moartea la ţară, fotbal, Metallica, bucureşti, Călătorii, Saloane de frumuseţe. Altele, însă, nu m-au convins, fiind prea prozaice.
Singurătatea este starea cel mai des şi pregnant întâlnită în poezia lui Cătălin Popescu. O singurătate demoralizantă, dar, în mod paradoxal, căutată. Un fel de voluptas dolendi.
"Dincolo de [...] uşa imensă şi sigură/ Pe care nici măcar poliţia/ Nu o sparge din greşeală/ Ca să stau pentru câteva minute,/ Aşa cum visez uneori,/ În mijlocul câtorva oameni" (O uşă spartă). Dar tot uşa este un simbol al izolării dorite. Iată: "Uşa prin faţa căreia au trecut cu toţii fără să bată/ M-a făcut să simt că am ajuns/ În pustiul căutat cu disperare, demult/ De cei care nu puteau să suporte lumea" (20 de ani).
Laptopul este singurul prieten al autorului, prietenul perfect:
"Atunci când e defect/ Vine sfârşitul lumii" (Un laptop).
Internetul îi oferă singurătăţii o disperare totală, dându-i lui Cătălin Popescu posibilitatea de a ieşi "în lume" fără să iasă din casă:
"Un om singur a inventat/ Net-ul în 7 zile/ Cadoul nesperat/ Oferit oamenilor singuri/ Ca să le facă singurătatea/ Mult mai chinuitoare" (Net-ul).
În concluzie, un nou Popescu în literatura română. narcosingurătate e un volum de debut întârziat, dar care afirmă un scriitor foarte interesant. În vârstă de 41 de ani, Cătălin Popescu a prins ultimul tren. Nu ştiu dacă această amânare a fost voită, după modelul celor din şcoala de la Târgovişte. Cert e că aştept cu nerăbdare următoarele sale cărţi.


Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.


Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…