Treceți la conținutul principal

Scriitorii americani şi Premiul Nobel



În numărul 40 al revistei România literară, domnul Mircea Mihăieş se întreabă “De ce li se refuză scriitorilor americani Nobelul?”. Am citit percutantul text, atât de caracteristic de altfel lui Mircea Mihăieş, cu mare interes. Subscriu la părerea că Academia Suedeză a făcut de multe ori alegeri greşite (Eucken, Pontoppidan, Spitteler, Benavente, Karfeldt, Jensen, Agnon, Martinson...; mai puţin convins sunt când e vorba de scriitori precum Laxness, White, Johnson ori Cela, nominalizaţi şi ei de autor). De asemenea, cred şi eu că sunt în prezent scriitori americani demni de marele premiu suedez. Dar americanii nu sunt singurii care au scriitori importanţi şi prin urmare nu înţeleg de ce numai SUA ar fi dezavantajate. Dacă ne uităm pe lista câştigătorilor Premiului Nobel, găsim doisprezece autori americani (zece, dacă nu-i punem la socoteală pe cei doi – Isaac Bashevis Singer şi Cselaw Milosz – care nu au scris în limba engleză, sau chiar nouă, dacă îl lăsăm deoparte şi pe Eliot, a cărui activitate ştim că s-a desfăşurat în primul rând pe tărâm englez):

1930 – Sinclair Lewis;
1936 – Eugene O
Neill;

1938 – Pearl S. Buck;

1948 – T. S. Eliot (avea şi cetăţenie britanică);

1949 – William Faulkner;

1954 – Ernest Hemingway;

1962 – John Steinbeck;

1976 – Saul Bellow (era şi cetăţean canadian);

1978 – Isaac Bashevis Singer (a scris în idiş);

1980 – Cselaw Milosz (a scris în poloneză; avea şi cetăţenie poloneză);

1987 – Iosif Brodski (avea şi cetăţenie rusă);

1993 – Toni Morrison.

Doar Franţa deţine un palmares mai bun, cu paisprezece câştigători. Marea Britanie stă şi ea foarte bine, cu zece laureaţi (chiar dacă printre ei se numără şi... Winston Churchill). În rest, celelalte forţe ale culturii mondiale sunt mai jos decât SUA: Germania – opt câştigători; Italia – şase; Spania – cinci; Rusia – cinci (dacă îl numărăm şi pe Brodski); Polonia – patru; Irlanda – patru ş.a.m.d. Şi atunci mă întreb dacă e justificată îngrijorarea domnului Mihăieş. Desigur, declaraţia lui Horace Engdahl, secretarul Academiei Suedeze, conform căreia scriitorii americani actuali „nu se ridică la standardele unui Premiu Nobel”, e ridicolă, dar dincolo de această declaraţie rămân cele douăsprezece (zece, nouă) victorii ale SUA. Cazul nonagenarului Salinger, semnalat de Mircea Mihăieş, este trist, dar mă întreb dacă nu e la fel de trist şi faptul că excepţionalul Hugo Claus, stins anul acesta din viaţă, a fost la rându-i uitat de Academia Suedeză. La fel cum uitat e şi marele Ernesto Sabato, acum în vârstă de nouăzeci şi şapte de ani. În schimb n-au fost uitaţi „tinereii” şi mult mai puţin valoroşii Gao Xingjian, Elfriede Jelinek şi Orhan Pamuk. Apoi ce facem cu Mario Vargas Llosa ori Michel Tournier? Nu-i nimic, a fost răsplătit Imre Kertesz. Toate aceste „scăpări” ale juriului de la Stockholm nu reuşesc decât să ne arate ce doză mare de subiectivism există în atribuirea Premiului Nobel. Dar oare care premiu e lipsit întru totul de subiectivism?

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.