Treceți la conținutul principal

Cele două literaturi ale Belgiei


În România se cunosc prea puţine lucruri despre literatura belgiană, fie ea flamandă ori valonă, şi e păcat. În momentul de faţă, cel mai cunoscut reprezentant al ei este, fără îndoială, Amelie Nothomb. Scriitoare de limbă franceză, Amelie Nothomb este publicată de către Editura Polirom, cartea ei cea mai importantă fiind Uimire şi cutremur. Apoi să nu-l uităm pe Georges Simenon, publicat la aceeaşi Editură Polirom, părintele celebrului inspector Maigret. La Editura Humanitas au apărut Michel Ghelderode şi Hubert Lampo, la Corint – Charles De Coster, iar la Cartea Românească – Georges Rodenbach. Cam atât ştiam până de curând. Am avut însă şansa ca la Târgul Gaudeamus de anul acesta să găsesc la standul Delegaţiei Wallonie-Bruxelles aproape tot ce s-a tradus la noi în ultimii ani din literatura belgiană de expresie franceză. Astfel, am constatat că meritul cel mai mare în popularizarea acestei literaturi îi revine Editurii Fides din Iaşi (o editură care publică multe cărţi valoroase, dar care este prea puţin cunoscută), printre autorii apăruţi aici numărându-se Camille Lemonnier, Maurice Maeterlinck, Carlo Masoni, Michel Lambert, Jean-Luc Outers, Maurice Careme, Henri Cornelus, Andre Sempoux, Jacques De Decker, Jean Jauniaux şi Bernard Tirtiaux. N-am găsit însă nimic, nici la Fides şi nici la o altă editură, de Emile Verhaeren.
În privinţa traducerilor din literatura flamandă a Belgiei, situaţia se prezintă mult mai prost. Dacă Hendrik Conscience, un autor care a pierdut foarte mult din strălucire, înţeleg de ce nu a mai fost tradus, nu la fel de înţelegător sunt în cazul unor scriitori precum Johan Daisne, Hugo Claus ori Louis Paul Boon, nume majore în proza secolului XX. Chiar şi lui Gerard Walschap ar trebui să i se mai acorde o şansă. A apărut, totuşi, la Editura Univers (în colecţia Cotidianul) romanul Slaap!, al tinerei autoare Annelies Verbeke. Tot e ceva.

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.