Treceți la conținutul principal

Costumul

Dodek luă apă rece în palmele făcute căuş. O dată, de două, de trei ori. Număr impar. Numerele pare sunt pentru morţi. Se spălă pe faţă. Oamenii trebuie să iasă cu faţa curată din orice. Chiar şi din casă.

Avea chef să se plimbe. Se uită pe fereastră. Ploua în draci. Ar fi putut să ia umbrela, dar îi plăcea să umble cu mâinile în buzunare. Plescăi din limbă satisfăcut, va înfrunta ploaia cu capul gol şi mâinile în buzunare.

Viaţa lui era tristă. Insuportabilă pentru cei din jur. Fiecare cu ale lui. Se simţea ca o trompă de elefant pe faţa lumii, ca un adaos nepotrivit. Nu se pricepea să trăiască.

Ieşi din casă, păşind dincolo de prag mai întâi cu piciorul drept. Îi era la fel de drag şi piciorul stâng şi se simţea vinovat de nedreptatea pe care i-o făcea, dar nu putea să rişte, ghinionul e ghinion, nu ţine cont de sentimente. Îşi atinse piciorul stâng peste vipuşca pantalonilor, lovindu-l uşor cu palma, prieteneşte. Desigur, nici piciorul drept nu purta vreo vină pentru tratamentul preferenţial care îi era acordat. Dodek se simţi prost şi faţă de el. Nu voia să-l neglijeze, aşa că îl atinse scurt, fluturându-şi rapid degetele. Dar mâinile?! Sunt oare ele nişte biete sclave? De ce le umileşte alintându-şi picioarele cu ele?! Aşa se întrebă Dodek, stând în faţa casei, în ploaie. Îi părea rău. Îşi sărută mâinile de foarte multe ori, în viteză, încât să nu poată şti pe care a sărutat-o mai mult. Ştia însă că prima fusese stânga. Nu era corect. Îşi mai pupă o dată mâna dreaptă. Acum era mulţumit. I se părea că făcuse tot ce-i stătuse-n putere. Dar imediat îl lovi un alt gând: buzele cu ce au greşit?! Nu știa cum să le răsfețe, așa că începu să fluiere și o porni cu mersul său de raţă, vânturând stratul gros de frunze aşternut pe trotuar, spunându-și că va găsi până la urmă o soluție.

Nu-i privea pe ceilalţi trecători, alegea să se uite fie în gol, fie spre forfecarea picioarelor sale. Prima ipostază era ceva mai demnă, căci Dodek mima că ar privi cu viu interes ceea ce se află înaintea lui, pe când a doua variantă îl arăta ca victimă certă. Nu-i privea în ochi pe oameni de teamă să nu se rătăcească. Întotdeauna se fâstâcea şi uita care este drumul său.

I-ar fi plăcut să aibă un prieten care să-l îmbrăţişeze. Îi plăcea să fie îmbrăţişat. De fiecare dată când se întâmpla asta se uda ca o batistă. Taică-său îl lovise întruna peste spinare cu pumnii lui grei. Avusese o copilărie dură, fără îmbrăţişări şi alte asemenea dulcegării, iar acum tânjea după ele cu disperare. Uneori, când simţea că nu mai rezistă, când avea nevoie cu orice preţ de puţină afecţiune, se repezea la câte un om de pe stradă şi-l lua în braţe. Femeile îl acuzau de agresiune sexuală, bărbaţii îl băteau. Mai mereu ajungea la poliţie, în ciuda blândeţii sale evidente şi a stăruitoarelor scuze şi explicaţii pe care le oferea. Nimeni nu voia să audă şi să priceapă nimic.

Dodek o porni pe o stradă pavată cu piatră cubică şi mărginită de castani imenşi, ţâşniţi din trotuarele înguste şi denivelate, dar şi de case vechi, cu tencuiala fărâmicioasă, cu ridicole capete de leu din ipsos tronând deasupra ferestrelor, cu porţi din fier forjat, ruginite, abia mai stând în picioare. Pipăi zidurile roase, îşi înfipse unghiile în tencuială. Văzu apoi un magazin de îmbrăcăminte și își cumpără un costum negru cu doar nouăzeci de lei. Un adevărat chilipir, chit că îi golise total buzunarul. Renunță la vechiul costum, rupt și murdar, și plecă îmbrăcat cu cel nou.

Ploaia se sfârșise. Proaspăt și obraznic, soarele strălucea acum orbitor. Se opri lângă lacul înconjurat de plopii ca nişte vârfuri de suliţă. Se aşeză pe o bancă din scânduri verzi, cu picioare din bronz turnate în formă de labă de leu. Soarele îi încălzea faţa şi mâinile. Maşinile treceau rar pe şoseaua din spatele său. Un câine se opri, îi mirosi picioarele, apoi se cără. În apropiere, o ţigancă vindea seminţe, cocoşei din zahăr ars şi halviţă. Un avion cu reacţie trasa lent o dâră de vată pe cerul senin. Dodek se gândi că acolo sus, foarte sus, în avionul acela pe care l-ai fi putut strivi între buricele degetelor, e un omuleţ (poate doi) cât un pixel şi asta i se păru înspăimântător. Cum naiba să vrei să te rupi dintre oameni şi să zbori printre nori?! E nebunie curată! Se ridică de pe bancă, se înălţă pe vârfuri, avionul tot prea departe era. Hm!, își spuse şi-şi urni paşii.

Se opri lângă zidul de cărămidă al fabricii de pâine. Inspiră adânc. Miasma de drojdie îi răscoli violent maţele şi leşină.

Se trezi pălmuit de o bătrână cu fața plină de riduri fine ce formau un fel de pânză de păianjen în mijlocul căreia, prinși fără scăpare, străluceau doi ochi albaștri, neașteptat de tineri. Bătrâna scoase dintr-o sacoșă jerpelită un coltuc de pâine și două mere și i le dădu.

- Mulţumesc! spuse Dodek și începu să înfulece.

Bătrâna îl mai privi câteva secunde, cu un fel de nostalgie greu de suportat, apoi se îndepărtă încet, pierzându-se parcă în trecut, dispărând. Dodek se ridică, încercând să scape de imaginea celor doi ochi, dar tot felul de gânduri tâmpite despre bătrânețe și moarte năvăleau în capul lui. Ca să nu-și mai audă gândurile, începu iarăși să fluiere. Ținându-şi mâinile în buzunare, înainta leneş. Se opri să admire o elegantă clădire industrială din metal şi sticlă. Trecătorii îl îmbrânceau şi-i cereau să nu le stea în cale. Se grăbeau. Nu aveau timp să privească. Dodek se dezechilibră şi căzu. Din nou jos, își spuse plin de mâhnire. Şi dacă tot ajunsese în această situație, se întinse lângă un gard şi medită la nemurirea sufletului. I se părea că are sufletul prea greu. Îi atârna în trup ca o ghiulea. Cum o să se-nalţe sufletul meu la cer?!, se întrebă speriat. Ar trebui să-l oblig să facă sport, îşi zise. Da, da, de mâine dimineaţă are program de gimnastică. O să-l pun să facă zece stări luminoase, rozalii, apoi încă zece. Într-o lună voi simţi deja o uşurare. Sufletul o să-mi fie mai suplu. Dodek zâmbi satisfăcut. Părea un plan grozav. Se ridică sprinten şi o porni spre casă.

O femeie tânără ieși dintr-un gang, ținând de mână o fetiță de vreo trei ani și ceva. Dodek îi privi fesele arătoase, apoi văzu cum fetița își smulse mâna din mâna femeii și sări în stradă, hotărâtă să prindă un balon roșu ce era purtat în toate direcțiile de adierile vântului. Femeia scoase un țipăt scurt. Dodek plonjă disperat și reuși să o tragă pe fetiță din fața unei mașini, readucând-o apoi pe trotuar. Femeia începu să plângă și își îmbrățișă fetița. Dodek se șterse de praf, mulțumit că noul său costum nu pățise nimic, și vru să plece, dar femeia se apropie de el și îl sărută, lipindu-și cu putere buzele cărnoase de buzele lui. Iată și răsplata pentru buzele mele, își zise Dodek și de data asta chiar plecă, refuzând cu hotărâre banii pe care femeia tot încerca să i-i pună în palmă.

Ajunse acasă, descuie ușa și intră. Își lăsă pantofii în hol, apoi merse în sufragerie, își lepădă costumul și-l așeză pe spătarul unui scaun. Doar în ciorapi, chiloți și cămașă, se trânti în fotoliu.

- Simt că viața mea se va schimba în bine, își spuse, încântat de eroismul de care dăduse dovadă, și zâmbi.

Gândul se lovi de pereți și ricoșă cu putere înapoi, nimerindu-l pe Dodek în plex, semn că nu ar trebui să se entuziasmeze. Ca un râu ieșit din matcă, viața se umflase, dar oricând se putea retrage și atunci dezamăgirea ar fi fost prea mare. Dacă-și păstra ritmul obișnuit, stările obișnuite, nimic nu l-ar fi putut dezechilibra. Lui nu-i plăceau zig-zagurile, i se păreau periculoase, nesănătoase de-a dreptul. Păi, cum să suporte inima atâtea șocuri? Acum ți-e rău, dar e răul tău, ești obișnuit cu el, vezi totul în gri, dar griul e o culoare nepretențioasă, te ține ascuns, te protejează. Dacă totuși dă norocul peste tine, roagă-te să nu ajungi iar în mizerie. De jos în sus drumul e plăcut, invers, însă, e un adevărat coșmar.

Luă Biblia de pe măsuța de lângă fotoliu, o deschise, citi câteva rânduri și adormi. Visă niște îngeri.

A doua zi, Dodek, îmbrăcat cu noul său costum, ieși din casă. Sări de pe prag, cu ambele picioare deodată. Procedând astfel nu mai neglija piciorul stâng și nici nu atrăgea ghinionul.

- Costumul ăsta mă ajută să gândesc mai bine, glumi Dodek și porni iar la plimbare.

I se părea că oamenii îl privesc diferit, ceva mai respectuos, și atunci îndrăznea și el să le arunce câte-o privire drept în ochi. Era de-acum un om curajos.

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html Bibliotecă de scriitor Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.