Întotdeauna am admirat limba simplă a marilor prozatori ruşi. Uneori ai senzaţia că e uşor să scrii ca ei. Ah, câţi scriitori nu s-au amăgit, poate, astfel!... Limba aceea simplă e rodul unei maturităţi artistice greu de egalat, căci nu e nimic mai adevărat în artă decât a vorbi despre lucruri esenţiale într-un limbaj firesc. Asta reuşeşte să facă şi Nicolae Manolescu. Nu ştiu de ce pe Lovinescu, Călinescu ori Manolescu îi pot citi cu mare plăcere şi cu mare folos, iar altora abia de reuşesc să le parcurg textele înfumurate, pedant încâlcite, reci, construite doar cu scopul de a-i zdrobi pe bieţii muritori de rând, de parcă un limbaj sofisticat ar putea ţine loc de idei originale.
La Editura Cartea Românească au apărut de curând, într-un singur volum, toate „Temele” lui Nicolae Manolescu. E cu siguranţă un mare eveniment editorial.
În cartea asta ni se vorbeşte despre Esop, Urmuz, Alecsandri, Kundera, Saint-Simon, Casares, Tolstoi, Cioran, Gogol, Villiers de l’Isle-Adam, Andersen, Bruno Schulz, Santarcangeli, Alain Fournier, Anton Holban, Italo Svevo, Dostoievski, Homer, Arthur Schnitzler, despre frică, despre stil, despre lumea poveştilor, despre joc, despre avangardă, despre Biblioteca din Alexandria, despre compromisul moral, despre rolul cronicii literare etc. Manolescu nu face paradă cu erudiţia sa, ci stăpâneşte critic iubirea pentru literatură, în special, şi pentru cultură, în general. Faptul că dincolo de precizia afirmaţiilor, de profunzimea interpretărilor, de surprinzătoarele intuiţii simţi omul, simţi viaţă, simţi voluptatea intelectuală sinceră face ca „Teme” să fie un volum excepţional. Nicolae Manolescu are darul de a trezi în cititor dorinţa de a se năpusti asupra bibliotecii (desigur, nu pentru a-i da foc, ci pentru a citi cărţile pe care le adăposteşte).