Treceți la conținutul principal

O execuție ideologică

Mihai Iovănel, ins inteligent și erudit, dar rău intenționat, căci doctrina politică îl obligă, neicușorule, se răcorește cum poate și lovește cu sete în tabăra adversă. Aș fi trecut peste asta, dar Iovănel vorbește și despre o carte pe care nu a citit-o. Să fiu mai exact. Domnul în cauză scrie că aș avea un volum cu Dan C. Mihăilescu în care joc rolul unui intervievator și că, în felul acesta, m-aș iluziona că dețin un statut egal cu al celui intervievat. Ca să vezi drăcie! Problema este că nu am o astfel de carte cu DCM, așa cum are, de exemplu, DCE, despre care amintește de asemenea Iovănel, ci un dialog epistolar. Nu ar fi fost nimic rău dacă eram doar un Întrebător, cum spune Iovănel, doar că nu am fost asta, chit că la începutul cărții și la final îi mai arunc câte o întrebare lui DCM. Contribuția mea în volumul "Despre nerăbdarea de a fi răbdător" este evident mult mai mare, dar trebuie să citești cartea (sau măcar să o răsfoiești) și apoi să ai onestitatea de a recunoaște că așa stau lucrurile. Port o discuție despre răbdare cu Dan C., nu îi pun întrebări, intervențiile mele fiind ample și exprimând, atât cât m-am priceput, păreri personale despre subiectul tratat, precum și părerile altora despre acesta. Că din decență și știindu-mi locul (nu iluzionându-mă că aș fi egalul lui Dan C., cum își permite să spună Iovănel) mi-am temperat pe parcurs discursul, încercând să nu scriu mai mult decât ar trebui, asta e altă poveste, dar o poveste care îl contrazice încă o dată pe Iovănel. De unde știe Iovănel ce e în mintea mea?! De unde știe acesta ce fel de iluzii am (și dacă am)?! Micul chestionar (format din doar patru întrebări) de la sfârșitul cărții e numai un fel prin care am dorit să-i las ultimul cuvânt lui DCM, ca o recunoaștere a statutului superior pe care acesta îl deține. Desigur, Iovănel are dreptate când spune că unul ca mine caută, prin colaborarea cu cineva important, să capete vizibilitate. Există această rațiune, dar nu doar aceasta. Mai poate exista admirația, de exemplu. Sau un bun comerț intelectual. În plus, ce e rău în a face astfel de cărți?! Dar să-ndrăznesc să-mi dau și eu cu părerea așa cum a făcut Iovănel. Cred că Iovănel, care e critic literar ("sau ceva de genul", după cum singur mărturisește), nu dorește să fie pe locul doi într-un asemenea proiect, de unde disprețul său pentru astfel de cărți, dar am o bănuială că nu i-ar displăcea să fie pe primul loc (curaj, tovarăși, criticul Iovănel așteaptă să-i pună întrebări câțiva pitici de grădină!). Păcat de mintea acestui domn, păcat de pregătirea sa temeinică (i-am citit recent, cu mari delicii, volumul "Roman polițist" - aș putea să vă spun că e vorba despre un roman polițist, dar eu chiar am citit cartea despre care vorbesc, așa că n-o voi face). Și ca să fie foarte clar, vreau să mai spun un lucru: nu critica mă deranjează, ci neadevărul.

>>>>>

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.