(din prefaţa volumului "Cântecul greierilor de sub calea ferată")
*** „Ciprian Măceşaru nu e curtenitor decât atât cât trebuie, nu-şi propune să fie liricoid, melancolic în exces, cu o gesticulaţie mai stufoasă decât e cazul. Este omul care are un dozaj bun de umor, de cuviinţă, de decenţă şi de onestitate şi meşteşug al lucrului bine făcut."
Radu Paraschivescu - 31 mai 2007
(din discursul ţinut cu ocazia lansării volumelor "Cântecul greierilor de sub calea ferată" şi "Dialoguri în oglindă")
*** „Orice carte de interviuri ne furnizează, în filigran, portretul celui care întreabă, cu... întrebările, curiozităţile preocupările, aspiraţiile lui, sau dimpotrivă absenţa tuturor acestora. Chiar presupunând că toată lumea e dotată pentru acest gen jurnalistic, este evident că unii sunt mai ales curioşi şi alţii mai ales comunicativi; unii ştiu totul, şi despre temă, şi despre interlocutor, iar acestuia nu-i rămâne decât să profite de atâta ştiinţă sau să se apere cum poate de ea; alţii, deşi chiar ştiu, îl incită pe interlocutor să povestească fermecător şi să se dezvăluie, printr-o simplă exclamare sau semn aprobator din cap; unii sunt indiscreţi şi capabili să tabloizeze şi când vorbesc despre critica raţiunii pure, alţii, dimpotrivă, pot face şi din Adriana Bahmuţan o interlocutoare discretă şi cuviincioasă. Unii sunt agresivi şi încruntaţi ca nişte procurori, alţii doar incitanţi şi, totuşi, infinit mai eficienţi ca primii. În fine, categoria cea mai rară în ziua de azi sunt oamenii cultivaţi, care par să practice genul ca pe un fel de violon d 'Ingres, cu aplicaţia şi strădania veşnicului îndrăgostit care e diletantul.
Dintr-o subspecie aparte, chiar şi a acestei categorii, face parte Ciprian Măceşaru, poet, şi totodată deosebit de avizat şi competent consumator de literatură şi muzică. El lasă impresia că-şi alege interlocutorii dintr-un interes al lui anume, nu fiindcă toată lumea vrea de la ei interviuri, nu fiindcă sunt „pe val“, sau „la modă“, sau aducători de tiraj şi rating, ci fiindcă el, Ciprian Măceşaru simte faţă de fiecare o afinitate anume şi vrea cu febrilitate să şi-o verifice. Discuţia care începe devine astfel pasionantă ca o întâlnire esenţială, la care noi, cititorii, avem privilegiul să asistăm, participând la aventura celui care, deşi discret, retras în penumbră, cum se cade să fie, ni se dezvăluie precis conturat în toată nevoia sa de comunicare, de clarificare esenţială, de adevărată construcţie de sine.“
Doina Jela
(textul de pe coperta IV a volumului "Dialoguri în oglindă")
*** "Jurnalul Naţional
UN DEBUT FEBRIL
de Dan C. Mihăilescu
2007 08 12
Abia trecut de 30 de ani, câmpineanul Ciprian Măceşaru – absolvent de Sociologie-psihologie, fost operator de interviuri la IRSOP şi asistent de marketing la Humanitas, în prezent PR Manager (şi recenzent literar) al revistelor Şapte seri, Freestyle şi aLtitudini – debutează alert şi "bicefal" la Editura Curtea Veche cu un volum de poezii (Cântecul greierilor de sub calea ferată) şi unul de interviuri (Dialoguri în oglindă).
Bună plămadă pentru jurnalismul cultural, temperament sangvino-coleric, ins meloman şi cinefil, Ciprian Măceşaru trăieşte febril cultura, este un medium excelent pentru tot ce ţine de viziunea artistică, ştie să admire, să întrebe cu precizie şi tandreţe, are un evantai opţional de-a dreptul aiuritor (avangardism şi clasicitate, metafizică, psihanaliză, pictură, onirism, rock, blues, angelism şi estetica răului), iar în timpul liber binevoieşte să fie bateristul dezlănţuit al formaţiei de indiepunk Hotel Fetish!
Că este un excelent burete de trăiri lirice din varii epoci şi stiluri poetice – asta se vede numaidecât: ludicul nebunatic, plin de sarcasm autopersiflant şi bufonade ambigue, al avangardei de la începutul veacului trecut, cu irizaţii suprarealiste şi puseuri de cruzime expresionistă, se depliază narcisiac alături de mucalite verdicte soresciene, giumbuşlucuri optzeciste à la T.T. Coşovei şi Mircea Cărtărescu, nu fără un ochi către lumea Sylviei Plath şi-a lui Gellu Naum. "Mintea mea e o maşină de pompieri ajunsă la locul incendiului mult prea târziu". "Sub sânii dimineţii două bălţi de sudoare". "Fierea a ţâşnit din gingiile cărămizilor moarte". "Prin sângele meu plutesc turişti mofturoşi". "Ascultă cum urlă gândul morţii în pliculeţul de zahăr vanilat, în sutienul tău XXL". "Atenţie, cad pietre!, scrie la intrarea în defileul sufletului meu". "Mi-e dor de bluza din dantelă, de buzunarele paltonului crem, de şosetele roz, de când nu mai eşti, mintea mea e un şifonier răvăşit". "Despic cuvintele ca pe nişte seminţe şi scuip cojile lor pe trotuare. Cineva ar trebui să mă oprească, altfel am să ajung la carnea ta mut ca o stâncă".
"Violenţa unor imagini şi intensitatea unor stări, ironia şi deprimările sunt topite şi decantate într-un discurs intelectualist, eviscerat, de o stranie eleganţă", notează Daniel Cristea-Enache în prefaţă.
Dialogurile "în oglindă" ale lui Ciprian Măceşaru fac figură aparte prin sinceritatea şi aplicaţia interogaţiilor, dar mai ales prin intensitatea empatiei cu interlocutorii. Alex. Ştefănescu, Alina Mungiu-Pippidi şi Ioana Pârvulescu, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie şi I.B. Lefter, Ilie Constantin, Simona Popescu, Doina Jela, Alexandru Ecovoiu, Radu Paraschivescu ş.a. sunt naturi percepute în bună măsură ca alteritate şi iscodite nu doar strict obiectiv, ci mai degrabă din raţiuni de autocunoaştere.
În ce mă priveşte, am decupat buna pledoarie pentru elitism a lui Alex. Ştefănescu ("preferinţa pentru o literatură de elită demonstrează, dimpotrivă, un optimismpedagogic. Toleranţa condamnă la rămânerea într-o situaţie dată. Exigenţa cheamă la ceva înalt"), confesiunea Ioanei Pârvulescu ("oţiul şi reveria mi se potrivesc cel mai mult, m-aş vedea făcând Belle-Arte şi colindând muzeele lumii"), severitatea legitimă a Doinei Jela ("literatura noastră aduce când a literatură latino-americană, când a literatură franceză, anglo-saxonă... Când citesc un rus, ştiu că e un rus") şi referinţele Ioanei Nicolaie la Frank O. Hara, W.S. Merwin şi Carl Sandburg: "Cerul din burtă, spune ea, este o altă etapă a scrisului meu. S-a mai pierdut din frondă, au mai dispărut iluzii. Încet, încet, fără să vreau, mă izbesc de cerul adulţilor". Concluzie valabilă şi pentru Ciprian Măceşaru însuşi..."
.
*** Alina Hordilă, în numărul din octombrie al revistei aLtitudini, despre "Dialoguri în oglindă":
„După ce descoperă un canal de comunicare cu interlocutorul său, de care îl apropie o sensibilitate comună, poetul Ciprian Măceşaru îşi asumă un dublu rol: de a-l provoca, aducând în discuţie puncte de maxim interes, şi de a contura, prin dialogul cu celălalt, portretul intervievatorului”.
.
*** noua literatură
numărul 14
martie - aprilie 2008
Marieva Ionescu
cartea
de poezie
poeme cu... cântec
Cântecul greierilor de sub calea ferată, Editura Curtea Veche, 2007, este cartea de debut în poezie a lui Ciprian Măceşaru, un adevărat „personaj“, aşa cum reiese din prezentarea de pe pagina de gardă a volumului: absolvent de Psihologie, a lucrat ca desenator de animaţie, operator de interviuri (tot în 2007 publică, la aceeaşi editură, un volum de interviuri cu importanţi oameni de cultură din România - Dialoguri în oglindă), responsabil cu aprovizionarea librăriilor, asistent marketing, în prezent fiind PR manager al revistelor Şapte seri, Freestyle şi aLtitudini şi, last but not least, toboşar în formaţia de indiepunk Hotel Fetish.
Deşi volum de debut, Cântecul greierilor de sub calea ferată este, aproape în întregime, foarte bine „lucrat“, scris cu un fel de siguranţă (poate siguranţa primului pas imposibil de judecat prea aspru) care te face să nu laşi cartea din mână atunci când, pe ici pe colo, se mai văd semne de ciornă mai puţin bine controlată: tendinţa de a da definiţii, de a impresiona prin amploarea perspectivei, uzul excesiv al unor cuvinte „minate“ („viaţă“, „moarte“, „lume“, „suflet“, „minte“) şi al aceloraşi tipare sintactice în care ele apar. Titlul este ales însă destul de abil încât să justifice într-un fel toate acestea: mai degrabă decât anxietatea influenţei (acel „totul a fost scris“), el exprimă exact întâia încercare a poetului (stăpân al greierilor de sub calea ferată) de a se face auzit, de a intra în câmpul sensibil al cititorilor, de a ieşi, de sub pietriş şi traverse, la lumină. Tocmai de aceea fragmentele fără aluzii livreşti şi altfel de trimiteri cultural-sociale sunt cele mai reuşite, mai ales printr-un foarte original simţ al ritmului, al imaginii şi al jocurilor de cuvinte folosite inedit în anumite contexte: „în creierul meu spiriduşii joacă biliard cu ghemotoace de vise“, „viaţa e bugs bunny care mă priveşte în ochi şi mă-ntreabă: ce se-ntâmplă, doctore? “, „optimismul e o pungă luată de vânt pe o stradă pustie“, „mintea mea e o plantaţie de bumbac pe care muncesc gânduri negre“ (rescriere a expresiei „mă muncesc gânduri negre“), „ţi-ai aprins a şasea ţigară din seara aceea scoteai fum pe nări nervoasă încă goală“, „de cănd nu mai eşti, mintea mea e un şifonier răvăşit“, „pe adresa mea soseau returnate, cu ambalajul deteriorat, visurile toate“.
Invers, ritmul poemelor e uneori rupt de „stângăcii“, de exagerări nefolositoare, la limita poeziei, de tipul „mă acopăr cu plapuma grea a realităţii“, „mimez actul de a trăi“, „moartea e zău prea moartă ca să mai moară“, „sufletul mi-e contractat ca uterul unei gravide“, „ploaia de îngeri“, „molfăi felii mari de singurătate“. Totuşi, în majoritatea cazurilor, autorul „se scoate“, sau scoate din mânecă un truc, schimbă brusc turnura frazei, rupe, intuitiv (adesea printr-un fel de blasfemie), registrul prea grav în care se lasă atras: „fluieram în biserica zidită în mine“, „arunc un cocktail molotov în gura murdară a lumii şi-mi cumpăr bilet pentru ziua de măine“, „arunc cu grenade în ochiul orb al nopţii“, „lumea era un clopot de catedrală eu limba din el şi cineva un demiurg diabolic îl tot trăgea aiurea“. Şi acesta e motivul pentru care ciuleşti mai departe urechea la Cântecul greierilor..., chiar când firul pare a se rupe.
Se aud, de sub calea ferată, câteva poeme... cu cântec excelente, răspândite în toate cele patru grupaje ale volumului. În primul grupaj („trupul meu alb“), poemul de deschidere şi cel mai lung, „jaful“, este un discurs semi-lucid, semi-delirant, exprimând perfect, prin ritm şi prin cuvintele-obsesii-ancore scrise cu litere de tipar, o criză de febră; în „la moartea tatălui meu“ efectul de dramatic e deturnat printr-un final care îţi sună, pur şi simplu, bizar, în urechi: „am căzut în genunchi frângându-mă în mii de bucăţi ţipătul meu a sfâşiat liniştea toată ca pe un cearşaf“. „reverii şi tramvaie“ (din acelaşi prim grupaj) şi „când tu“ (din al doilea grupaj, „femei“) trimit, abil, la Leonid Dimov şi la Gellu Naum: primul, chiar prin titlu şi prin suitele ternare de adjective şi verbe („tramvaie gălăgioase pline ochi cu oameni strâmbiturtiţipierduţi alergau furioase nepăsătoare prin inima mea şi-mi tăiauterfeleauspulberau reveriile toate“), al doilea, direct, pomenind numele poetului şi una dintre temele lui importante („inutil e gestul pe care îl faci, ca o piele lepădată de-un şarpe...“). Tot în grupajul „femei“, poemul „atenţie cad pietre!“ merită citat integral: „atenţie, cad pietre! scrie la intrarea în defileul sufletului meu, dar tu n-ai văzut asta şi ai apăsat până la fund pedala de acceleraţie. acum nu mai păstrez în mine decât caroseria automobilului tău avariat şi urmele cauciucurilor, ca nişte răni ce se şterg încet.“ Ultimul grupaj, „post-it-uri (rămăşiţele zilei)“, este alcătuit numai din poeme scurte, de două-trei rânduri, mult mai potrivite cu cântecul greierilor, printr-un amestec ciudat de zgomot şi linişte: „unghiile ei de sticlă brăzdând obrazul gata de ras sângele înroşind cerul de spumă albă ca o lumină de apus“ („tabloul unei despărţiri“), „copiii adunau fericiţi monezile aruncate la colţ de stradă mortul plătea vamă pe ultimul său drum convoiul negru mărşăluia încet disciplinat spre cimitir“ („destin“).
Chiar dacă pe alocuri împrăştiată în prea multe direcţii (după cum şi autorul, cum s-a văzut mai sus, şi-a căutat mult „direcţia“), poezia lui Ciprian Măceşaru are exact delicateţea, dar şi ciudata stridenţă a cântecului greierilor, pe care nu îl poţi trece cu... auzul, odată ce ai avut răbdarea să îl observi şi, astfel, debutul şi-a atins scopul: poetul s-a făcut auzit, ştim că e acolo, am luat trenul şi aşteptăm următorul semnal.
Marieva Ionescu, 23 de ani, este studentă în anul IV la Facultatea de Litere din Bucureşti, secţia Română-Franceză. Este prezentă în antologiile Rimbaud 2006 şi Rimbaud 2007 ale tinerilor poeţi de expresie franceză, publicate la Maison de poésie, Paris.
.
*** Dan C. Mihăilescu, la ProTV, în emisiunea "Omul care aduce cartea" >>>
http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_ciprian-macesaru-dialoguri-in-oglinda_8091.html
*** din prefaţa lui Dan C. Mihăilescu la Focul din tâmplă:
„Ce se etalează aici este o sumă forfotitoare, incandescentă, de virtualităţi. Un palpitant spectacol de acumulări, filtrări şi concentrări estetice, derulat în decorul pustiitor al României jalnic-postmoderne, dominate de incultură, grobianism, dezumanizare, o ţară parcă hipnotizată de scrâşnetul lui Caliban: „Stăpâne, luaţi-i cărţile!”
Cum să nu admiri necondiţionat aşa o fierbinte coregrafie meditativă, deopotrivă juvenilă şi agil exersată, ingenuă şi experimentată, într-un peisaj uman ireversibil alterat de prostie, rea voinţă, rea credinţă şi neputinţă?”
*** Cristian Robu Corcan, cunoscut în special pentru romanul Gravură în mi bemol, apărut acum câţiva la Editura Humanitas şi tradus în limba sârbă, a scris pe blogul său (cristianrobucorcan.wordpress.com): “
Acest pseudo-jurnal este dens, surprinzător nu numai pentru mine, ci pentru o întreagă audienţă pliată pe un altfel de orizont de aşteptare. Găsim zvâcniri explozive pe materii ca Enescu, Mahler, math rock, sau Magritte, Bosch, Dali, ori Jeni Acterian, Petre Pandrea, Cioran. Datele notărilor mi se par inutile. Senzaţia de absorţie culturală într-un recipient filtrator de formă sferică e atât de acută încât identificarea polilor nu mai are nici o importanţă. Scenele mentale, cadrele interioare, micile invazii de conştiinţă nealterată, senzorii sociali nuanţaţi violent în culorile unei maturităţi refuzate elimină sugestia de timp şi de succesiune a timpului. Apoi frica paralizantă şi, totodată şi paradoxal, catalizatoare, tranşarea “fenomenului” Gide sau poziţionarea adversativ-critică faţă de tâmpeniile lui Alain Robbe-Grillet, secvenţele rapide de reportaj, unele sufocante de-a dreptul, combinate cu mici distilări estetice, ce amintesc de un custode nonagenar de muzeu, fac din Ciprian Măceşaru un intelectual pe cale de dispariţie. Scurtele popasuri la distanţa egală dintre Cioran şi Rimbaud, pe lângă faptul că reprezintă adevărate oaze de umanitate în comparaţie cu procesele-verbale literare de bordel comunal, definesc şi timpul, şi spaţiul în care dezvoltările pe teme date se presupun şi incită. De pildă: pentru Cioran “nimic nu are sens”, e adevărat, dar numai în raport cu istorismul, care neagă sensul în general… În fine!
“Focul din tâmplă” este o carte agreabilă, rară în contextul literar românesc, o carte curajoasă în măsura în care zâmbeşte prietenoasă “cerberului repudierii culturii” tocmai printr-un angajament de aluvionare culturală. Acest jurnal este, fără îndoială, o “delectabilă punere în scenă”, născut, dincolo de refuzul mârlăniei şi al inculturii, dintr-o miraculoasă şi tămăduitoare coborâre în sine, din reveriile adânci ale unui om inteligent sufleteşte.”
*** Sorin Lavric scrie în România literară (nr. 25, din 9 iulie 2010) despre Focul din tâmplă: “Dacă acceptăm că memorialistica e locul unde, sub pretext de confidenţe, poţi rosti cele mai crunte imprecaţii, atunci jurnalul e tărâmul predilect de revărsare a umorilor veninoase. Iar dacă pe deasupra însemnările au o tentă morbidă, aura lor nefirească e cu atât mai cuceritoare. Din acest motiv, cei mai atrăgători sunt autorii care fac o impresie nesănătoasă, graţie fascinaţiei pe care o resimţim în faţa naturilor maladive.
"Un jurnal care acoperă perioada 2000-2009 şi care descrie cu fervoare şi febrilitate în special experienţele culturale care i-au fundamentat autorului personalitatea. Dan C. Mihăilescu, care semnează prefaţa acestei cărţi, prezintă întâlnirea sa cu autorul ca pe una dătătoare de surprize şi pe de-a-ntregul captivantă - impresie care se va confirma prin parcurgerea volumului."
*** În articolul intitulat "Poezie şi definire - anul editorial 2010", publicat pe www.poetic.ro (19 decembrie 2010), Răzvan Ţupa scrie:
"Accentuând dramatic, formulează poezia Ciprian Măceşaru în poeme (Brumar): ”Cerul, o piele abia jupuită/ atârnă însângerat peste noi.” („Tablou patetic”, p.62). Poezia sa este dublată de apariţia la aceeaşi editură a unui foarte viu jurnal care developează în mod fericit predilecţia pentru vizual şi muzical a autorului, funcţionând ca un adevărat ghid de lectură pentru cartea de faţă."
*** Florea Miu, în revista Ramuri (nr 11/2010):
Călătoria de probă
de Florea Miu
Fluxul poetic de care se lasă purtat Ciprian Măceşaru în volumul poeme (Editura Brumar, Timişoara, 2010) este unul benefic pentru autor, care încearcă astfel să se autodefinească liric, să vadă în sine ceea ce nu găseşte în afară. Spirit introspectiv, în continuă căutare a propriului eu, poetul resimte acut solitudinea, resemnându-se a-şi fi unică locuinţă într-o existenţă monadică, lipsită de comunicare. Confesiunile sale tind să dezvăluie un parcurs existenţial singuratic, cu numeroase întoarceri în/ spre sine ori dezarmante retrageri: „Într-o zi/ n-am mai vrut/ să deschid ochii,/ am rămas ca o casă/ cu jaluzelele trase,/ cu ferestrele oarbe,/ aşezat în câmpii nesfârşite ... ” (Retragerea-n sine). Alteori fiinţa este privită ca un imobil – confortabil, dar nelocuit – care, fără viaţă în el, se dovedeşte inutil şi inert, proiectat în netimp: „Locuieşte-mă,/ sunt un imobil confortabil,/ supraetajat, am şi mansardă boemă,/ în mine nu te plouă, nu te ninge,/ camerele sunt mari, orice şoaptă de-a ta/ va avea în mine ecou, sunt proaspăt văruit,/ cuiele din pereţi aşteaptă să atârni de ele/ amintirile noastre. Locuieşte-mă ... ” (Imobilul).Ca într-un joc de popice, sufletul scos din arena singurătăţii se loveşte de trecători, stârneşte panică într-o lume străină de această dimensiune a sa: „Îşi arunca sufletul în lume, îi dădea brânci pe tobogan./ Atenţie!!! Vine un suflet!!!, striga entuziasmat./ Sufletul se lovea de trecători,/ îi dărâma ca pe popice, trecătorii se ridicau îngroziţi/ şi fugeau fără să privească în urmă” (Bowling). Sălile de aşteptare sunt un alt simbol al destrucţiei frecventate de poet în periplul său interior şi funambulesc în căutarea propriei identităţi, ceea ce îl face o pradă uşoară pentru „hingherii fericirii” din umbra tristeţilor profunde, neconvenţionale: „Hingherii fericirii roiau prin oraş,/ câinele meu părea o pradă uşoară,/ numai că anii treceau şi mirosul tristeţilor sale/ continua să se facă simţit în sălile de aşteptare” (Câinele meu trist). Acelaşi suflet bântuie, neîmpăcat, peste aceeaşi lume dezlânată, retrasă în imobilism şi indiferenţă: „Sufletul aleargă spre zările încărcate de mitologie,/ se subţiază precum linia orizontului şi cade/ ca o scrisoare în cutia poştală a reveriei” (Mereu altundeva). Corolar al acestor rostiri, venind din inflexiuni sentimentale profunde, este chiar recunoaşterea implicării fiinţiale intense: „Eşti prea aproape de toate, / ca un nerv trecut printre aşchii” (Prea aproape). În succesiunea firească, senzitivul se reflectă într-o modalitate mai mult decât remarcabilă, într-o poetică a senzorialului de reflectat: „Rămân urme/ când de pe zidul/ trupului/ dau jos literele/ numelui tău./ Prea mult/ ai zăcut agăţată/ de mine” (Despărţire). Partea necunoscută a «călătoriei» metaforice pare a fi miza importantă a acestei poezii care oscilează între concret şi metafizic, între lumină şi umbră, între certitudine şi nelinişti, în „ţinutul pustiu” peste care se întinde aripa stranie a unei păsări roşii – martoră a călătoriei poetului: „Apoi am plecat/ către alte oraşe,/ către oraşele-n care/ oamenii/ cu o pasăre roşie/ pe umăr/ nu sunt deloc/ personaje bizare” (Pasărea roşie). După ce a auzit Cîntecul greierilor de sub calea ferată, „rezumat” în expresia unei sincerităţi creatoare de necontestat, Ciprian Măceşaru realizează acum o călătorie de probă spre a cunoaşte adevărul intenţiei sale, spre a şti dacă acest adevăr trebuie urmat. Răspunsul îl va putea afla în ceea ce va scrie de acum încolo, în ceea ce aşteptăm să ne ofere.
http://revistaramuri.ro/index.php?id=1325&editie=52&autor=de%20Florea%20Miu
*** Horia Gârbea, în revista Luceafărul de dimineață (nr. 4 / miercuri, 26 ian 2011) , despre „Poeme” (Ed. Brumar, 2010): "Ciprian Măceşaru are un mod limpede de a privi lumea şi de a formula sintagme echilibrate, la care nu avem de aşezat nimic în plus. Un poet lipsit de emfază, tehnic, la care emoţia survine din gravitatea enunţurilor.”
***
Pere Bessó
En no pocas ocasiones son fruto del instante cambiante y ansia de la eternidad, como quería Juan Ramón, pero siempre la forma suscinta se acomoda al decir poético.
Los tres poemas que hoy he traducido tienen en común no sólo lo que acabo de comentar, sino también más de una interrogación inquietante que cuestiona la seguridad y certificación de nuestro acomodo al existir. Y la pregunta deja paso al pespunto incluso con deje humoístico, gracias al contraste de un minarete en un tiempo de naves extraterrestres en la playa de Balcic. El castillo de María es, pues, una excusa o remedo para este poema hecho de pespuntes y al bies. Y, si hubiera de quedarme con uno de los tres poemas-salpicaduras, me quedaría, quizás, con el tercero: la inversión de la distancia. Donde allá núbes, acá niebla, bruma, nieblina... Lo que da qué pensar de nuevo frente al mundo que se quiere omnisciente y cierto.
Notas las de estos poemas, pues, que dan para mucho más que las pinceladas de un cuaderno de viaje. Y apuran las apostillas de un nuevo itinerario sentimental a la manera de la tradición ilustrada...
Pere Bessó"
Cod roşu în poezie
Din afara mainstream-ului aterizează printre noi un poet bine închegat, Ciprian Măceşaru, ceea ce nu dovedeşte decât că autorii recunoscuţi sunt, de foarte multe ori, cei care au stat îndelung la terase cu persoanele influente din branşă. Chiar m-am gândit – dacă cineva m-ar plăti gras – să înfăptuiesc un studiu masiv despre scriitorii valoroşi care nu au intrat în canon, nici în manuale şi nici nu au câştigat premii. Un alt studiu, mai strâmt, deci mai ieftin, ar putea trata despre operele care închid drumurile, în comparaţie cu cele care le deschid, şi sunt reţinute mai conştiincios de istoria literară. Deşi e limpede că primele, cele apropiate de perfecţiune şi care nu permit emuli, ci doar epigoni, sunt cele mai captivante. Una peste alta, de fiecare dată când citesc un clasic în viaţă ori dincolo de viaţă, iar cartea lui/ei mă plictiseşte, mă gândesc câte minunăţii or fi zăcând ascunse în literatura respectivă.
Cum spuneam, Ciprian Măceşaru şi-a văzut de viaţa lui artistică şi profesională fără să întindă prea multe rufe pe sfoara scriitorilor. A absolvit psihologia, a scos o carte de interviuri, Dialoguri în oglindă (Curtea veche, 2007), după care s-a încercat în poezie, Cântecul greierilor de sub calea ferată (Curtea veche, 2008), iar în 2010 a tras o dublă salvă la Editura Brumar: Focul din tâmplă, jurnal cultural, şi Poeme. Om cultural deplin, adică enciclopedic şi fin, scriitorul a produs de timpuriu un jurnal cultural intens elitist, înţesat de cugetări de spre arte şi filozofie. Printre artele lui favorite se găseşte muzica, pe care o şi practică şi faţă de ale cărei dibuiri experimentale are o disponibilitate de meloman rasat. Mai trebuie menţionat că omul cultural a publicat în sumedenie de reviste, că face cronică accelerată de carte de şase ani în Şapte seri şi că a fondat revista Accent cultural. Mai spuneţi ceva dacă puteţi!
Cel de-al doilea volum de versuri, Poeme, era mai liric, mai deschis sentimental. În Străzi interioare, poetul pare a fi asimilat lecţia oferită de ultimul Bacovia. Poemele sunt alcătuite din notaţii mitraliate, aparent fără legătură între ele, reci şi intelectuale chiar când mărturisesc dureri sau entuziasme. De la un capăt la altul, placheta este o critică adusă lumii dezumanizate şi robotizate.
Primul ciclu, rămăşiţele nopţii, amintind oarecum de Kazuo Ishiguro, debutează furtunos, cu imagini dinamice, pulsatile: „o maşină de pompieri/ ajunsă la locul incendiului prea târziu/ o plantaţie de bumbac în mintea mea/ pe care muncesc gândurile mele negre// mintea mea/ o pulsaţie de neoprit o maree continuă”. Frisonul se amplifică expresionist, într-un instantaneu congruent cu altul din Chipurile lui Stoian G. Bogdan: „arunc cu grenade în ochiul meu Orb/ şi-ncerc să mă trezesc”. Narci sismele, câte există, par mai degrabă o formă disperată de semnalizare. Aproape cum se visa diavolul dostoievskian o precupeaţă dolofană, palpabilă şi bătătoare la ochi: „ca un peşte strălucind preţ de o clipă în apă/ îmi voi face cunoscută prezenţa”.
În ciclul următor, borcane cu formol, străbate şi mai bine sentimentul de singurătate într-o lume de simulacre. Să nu uităm, simulacrul „autentic”, în viziunea lui Jean Baudrillard, e cel care nu imită, nu reflectă nimic, cel-fără-de-original. Poetul încă speră şi face artă din simboluri compromise prin comercializare: „inima/ îmi iese din piept/ sparge parbrizul/ se aşază pe botul maşinii/ e semnul care luminează orice vis/ e certificatul meu de garanţie”.
Dar în ciclul manechine, dedicat muzicienei ultraexperimentale Irinel Anghel, patetismul şi disperarea se diminuează până la scepticism ironic sau până la candoare: „strâng în braţe norişorul meu de iubire/ sunt guadalquivir dispar reapar”. Propriu-zis, volumul e un crescendo de la delicateţe sufletească până la izbucniri contra golemului consumist. Poezia ajunge erupţie nimicitoare: „am uneori vise fasciste/ văd o grămadă imensă de manechine arzând/ se întâmplă când sfoara îmi ajunge la os”. Deşi temperamental bonom, iar în comportament elegant, poetul este fundamental implicat, activ. Desigur, aici este de găsit farmecul artei lui: îmbinarea dintre elitismul experimentalist, nu salonard, şi bătălia cu neroziile de tot felul. Este ceea ce diferenţiază un intelectual de un om citit... şi laş. Mai concise şi mai spectaculoase sunt exprimate consideraţiile de mai sus în două versuri din ciclul dâra de melc: „lumea e un clopot de catedrală/ eu limba din el”. Detalierea istoriei conturbă jocurile cu mărgele de sticlă ale artei. A nu băga de seamă acest lucru ar echivala cu un evazionism livid. Grupajul parcul cu lei discută istoria mare, ideologizată şi crâncenă, iar nu istoria actuală, mică şi pervers-criminală sub aparenţe inofensive: „pe chipul meu, ceauşescu sapă şi acum/ canalul dunăre-marea neagră/ pe umerii mei înalţă casa poporului/ în spatele pleoapelor mele/ translează biserici// la mine în cap/ e un televizor diamant”.
Ciprian Măceşaru a crescut enorm de la un volum la altul. Dacă o ţine în ritmul ăsta, vremurile vor deveni grele pentru confraţi. Depinde doar de cantitatea de viaţă filtrată prin suflet pe care şi-o permite, la care rezistă. Aştept cu interes următoarea lui carte. Şi zău că nu pricep de ce se vorbeşte despre o criză a poeziei. Numai anul trecut am citit patru poeţi excelenţi. Suficient cât să nu fie declanşată apocalipsa poetică.
Străzile interioare sunt expresia unei sensibilităţi nu literare, ci - de-a dreptul şi cu totul - artistice. Măceşaru nu este un literat, ci un artist. Mai presus de meşteşug."
Mihail Gălăţanu
Revista Călător, anul 3, nr. 13, dec. 2011
"Poetul Ciprian Măceşaru se încăpăţânează să scrie versuri despre o substanţă a realităţii pe care el a transformat-o în materie de combustie internă. Asta mi se pare cel mai important."
"Ciprian Măceşaru ne propune o lirică extrem de reflexivă, extrem de bine adaptată la rigorile unei combustii interioare de bună calitate."
SUPERHERO
Ciprian Măceșaru
Editura Cartea Românească, 2012
DOSAR DE PRESĂ
*** Dan C. Mihăilescu (Ziarul de duminică - 3 februarie 2012-, suplimentul cultural al Ziarului financiar)
"Dincolo de umorul aproape masochist al autodescrierii protagonistului ca antierou erotic şi literar, ca tip ce oscilează între bovarism şi impostură, dincolo de ritmul alert al derulării fotogramelor cotidiene alb-negru sau color, de dramatismul, la fel de necruţător etalat al existenţei bătrînilor săi părinţi, romanul de debut al lui Ciprian Măceşaru se citeşte cu sufletul la gură. Cum să nu admiri necondiţionat aşa o fierbinte coregrafie meditativă, deopotrivă juvenilă şi agil exersată, ingenuă şi experimentată, într-un peisaj uman ireversibil alterat de prostie, rea voinţă, rea credinţă şi neputinţă?"-
*** Dan C. MIHAILESCU, 8 martie 2012, in emisiunea „Omul care aduce cartea”, Pro Tv
Supereroul nostru este un personaj prins intr-un careu de destramari. Este frustrat in primul rind filial – a fost o viata in umbra tatalui castrator. De cealalta parte, este frustrat marital. Cind sotia sa ramine insarcinata, frustrarea filiala devine o frustrare de tip patern.
Meciul cu tatal este un challenge infiorator, care sapa in interiorul lui. Tot acest amestec de vicii, de frustrari, de autodestramare, de dorinta de a ajunge – are un arivism in sensul cel mai bun –, se loveste de o dezabuzare, de o neimplinire generala. Omul are o implozie: cui sa-i spuna adevarul despre minciuna sa, despre nedesavirsirea si spectrul esecului care il apasa? – Fiului sau, Alexandru, care are numai o luna-doua si care, speram noi, intr-un volum viitor, va intra in consonanta cu frustrarile tatalui sau.
*** Alex. STEFANESCU, 7 martie 2012, pe Radio Cultura
Primul lucru care imi place la acesta carte este acela ca se citeste cu placere. Sint atit de multe carti cu pretentii in ziua de azi pe care nu mai ai rabdare sa le citesti pina la capat!
Cartea poate fi perceputa si ca un document despre cum se traia in Romania in anul 2011 si e clar ca a fost scrisa cu placere, iar aceasta stare se transmite si cititorului, care o citeste, la rindul lui, cu placere.
*** Bogdan Romaniuc (Suplimentul de cultură, nr. 345, 25.02.2012)
„Superhero este un roman de debut care a primit, la scurt timp de la aparitie, aprecieri importante din partea criticilor. Ciprian Macesaru a reusit sa convinga prin umor, stil si curajul originalitatii.”
„Romanul aduce în discuţie o temă literară importantă, cea a paternităţii. Chiar dacă Paul Vasilescu nu intră în „galeria fiilor celebri din literatură”, autorul reia într-o manieră proprie relaţia tată-fiu, cu semnificaţiile interesante pe care le implică această asociere, care a aprins imaginaţia multor scriitori.”
„Ciprian Măceşaru a reuşit să convingă prin umor, stil şi curajul originalităţii.”
„Cu Superhero intră în lista romancierilor de perspectivă”
*** Constantin Piștea (constantinpistea.wordpress.com, 3 martie 2012)
„Scriitor ratat, tată bețiv, soție lesbiană. Debut ok.
Paul Vasilescu e un tip insurat care se vrea scriitor. Numai ca nu prea are succes, asa ca reproduce fragmente din cartile unor scriitori celebri si i le citeste sotiei sale, Alina, o persoana mai putin livresca. Asa, pare ca ar avea talent… Totusi, incercarile sale de prozator sint sortite esecului pina cind are ideea de a semna cu numele sau volumul unui veteran de razboi decedat. Acea decizie ii aduce lansarea mult dorita in viata de romancier apreciat, dar, in acelasi timp, il serveste cu lupta interioara provocata de comiterea unei imoralitati. Are succes, dar isi pierde linistea. Mai mult, nu reuseste sa schimbe nimic in relatia pe care o are cu tatal sau, cel care s-a opus dintotdeauna cu vehementa carierei sale de scriitor.
Spre deosebire de Paul Vasilescu, Ciprian Macesaru nu are probleme cu talentul. Testul primului roman cred că a fost trecut cu brio.
*** Ciprian MACESARU in interviu cu Bogdan ROMANIUC, 25 februarie 2012, in Suplimentul de cultura, nr. 345
Cred ca sint destui autori care, pina la un punct, seamana cu personajul meu. Spun pina la un punct, fiindca nu am cunostinta de vreun autor care sa fi furat manuscrisul cuiva, asa cum face Paul Vasilescu, personajul meu. Cind la un scriitor mediocru orgoliul e mai mare decit doza de moralitate, putem avea si o astfel de hotie. De fapt, acum realizez, amintindu-mi cazul lui Barbu, nu-i musai sa fie vorba de un autor mediocru.
Oricum, in romanul meu mai importante sint acele aspecte care au condus la un astfel de gest. Stiu ca unii dintre cititorii mei vor fi atrasi mai ales de momentul furtului, dar cred ca o astfel de abordare a cartii te arunca intr-o capcana. N-am intentionat nici o clipa sa construiesc, pornind de la acel furt, o intriga nici macar vag politista. Existau toate elementele pentru a porni pe o astfel de pista, dar m-a interesat mult mai mult ceea ce se intimpla in constiinta personajului meu si aproape deloc sa gasesc o rezolvare in exteriorul acelei constiinte.
*** Cosmin Borza, revista Cultura, nr. 364, 2012
*** Radu Pavel Gheo, 25 martie 2012, www.romaniacurata.ro
„Superhero, de Ciprian Măceşaru […] e o carte bine scrisă, cu umor, cu frază sigură şi dialoguri autentice (le auzi pe măsură ce le citeşti) şi se citeşte cu plăcere. Are umor, dar şi profunzimi ce se dezvăluie încetul cu încetul, într-un dozaj făcut profesionist.”