Treceți la conținutul principal

Florin-Corneliu Popovici despre "Portbagaj"

"Portbagaj se înscrie în linia romanului contemporan care mută centrul discuţiei şi sfera interesului de pe social pe drama/trama individuală, de pe conflictul de situaţie şi de idei pe conflictul personal, cu iradieri înspre personajul din imediata vecinătate, în linia romanului care pune accentul pe superficialitate, pe bătălii personale de mică şi derizorie anvergură, pe exhibarea unor fantezii ce alimentează comportamente labile, devirilizate, devitalizate. Ceea ce uneşte personajele lui Ciprian Măceşaru este, în primul rând, instalarea unei stări cvasigenerale de plictis, lipsa orizontului (profesional, familial, sentimental) şi a perspectivei. Cel mai adesea, răbufnirile lor, excesul lor de putere e lipsit de substrat logic, dorinţa de mărire, de dominare, de a-⁠l umili şi subjuga pe ,,celălalt” punând la lucru minţi bolnave, periculoase. Revolta lor în off trădează caractere slabe, intenţia (mai mult sau mai puţin concretizată) de a-⁠şi încheia definitiv socotelile cu viaţa – dovadă supremă de laşitate, dar şi de libertate prost înţeleasă – îi transformă în nişte perdanţi.
[...]
Că e un perdant şi un impostor, ţine de domeniul evidenţelor, însă Paul, orgolios din fire şi un fals macho, nu e dispus să o recunoască până la capăt, nici când se adresează ireverenţios damelor de consumaţie care-⁠şi oferă serviciile, nici când se întoarce spăşit acasă, în sânul familiei care i-⁠a dat viaţă (,,taxarea” sa supremă vine din partea tatălui bolnav de Alzheimer, care nu-⁠l întâmpină ca pe întorsul fiu risipitor, ci ca pe un străin, a cărui identitate nu o cunoaşte sau nu mai vrea s-⁠o (re)cunoască). ,,Hoţul” (de identitate, de speranţă, de viaţă şi de un viitor tihnite şi liniştite) Paul este pedepsit în final (rătăcire a tatălui suferind sau corijare exemplară?) prin lovirea în cap (sediul raţiunii) cu o statuetă africană de bronz, gest echivalent cu un ritual voodoo sau cu o exorcizare simbolică.
Fără a fi depozitarul unui bagaj romanesc impresionant, Portbagaj merită a fi reţinut pentru îndrăzneala lui Ciprian Măceşaru de a scrie anticanon, uneori cu o brutală (şi poate necesară) sinceritate."

(Contemporanul, nr. 05 / Mai 2015)


Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor flamand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană, aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutată dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreapta – In…