Treceți la conținutul principal

Sfârșitul bahic sau revoluția morții

Cei care văd în Sfârșitul bahic (Ed. Cartea Românească, 1973), romanul lui Petru Popescu, o scriere slăbită de niscai intervenții ideologice, cred că se înșală. Putea fi vorba despre oricare dintre sistemele politice aberante, ar fi fost același lucru. Este o carte despre regăsirea spiritului, despre libertate, despre frumusețea individualității, căci doar moartea aduce egalitatea între oameni (în acest sens, iată un fragment revelator: "De-aici, din cimitir, am urmărit cum, în focul revoluției, oamenii ard fiecare în felul lui, ca niște lemne bune ori verzi, ca niște metale întregi ori pestrițe. Unii rămâneau ce erau, alții se încovrigau, se înnegreau, se închirceau de nerecunoscut. Apoi veneau cu toții la cimitir, fie la cel evreiesc, fie la celelalte, unde erau în fine egali, toți deopotrivă, frați, nedespărțiți prin nimic, așa cum unii afirmaseră în discursuri lătrătoare că ar fi încă din viață. Aici, discursul devenea adevăr, minciuna - mers firesc al lucrurilor, frumosul și urâtul, în fine, se întâlneau. Și, dincolo de amănunte, de sub trupuri, dintre morminte, se alcătuia încet-încet un chip, pe care, în imaginația mea săracă în comparații, tot cu o revoluție îl identificam, o revoluție cu adevărat democratică, rămânând la fel, de la început până la sfârșit, care face din oameni cu adevărat egali, care nu se întoarce împotriva ei înseși, și nu-și mănâncă fiii, revoluția morții" - pag. 40).
Exclus din Partid din cauza "originilor nesănătoase" mărturisite într-un moment de slăbiciune, personajul principal se simte trădat, îi e dor să participe la mersul revoluționar al societății ("Eram gelos îngrozitor pe cei care rămăseseră, eram gelos pe revoluția care mă uitase, ca pe o mireasă chipeșă și nemiloasă, care iubește și nu regretă, eram bolnav de-a dreptul de singurătate și dor" - pag. 27). Nu are ce face, trebuie să accepte situația. Obtine cu greu o slujbă, prin intervenția unui prieten evreu, ajuns tovarăș respectat. E primit să lucreze într-un cimitir evreiesc, unde trebuie să țină, în niște registre, evidența morților. De aici, încet-încet, perspectiva asupra lumii i se schimbă: "În același timp, totuși, în capul meu se făcea o anumită lumină în legatură cu ideea de revoluție, chiar dacă vremelnic ieșisem din ea. Pricepeam de pildă că nu toți văd revoluția în același fel, și nici ea nu se poartă la fel cu toți - ceea ce nici nu-mi trecuse prin cap înainte" - pag. 27-28.
Părăsit de vechii prieteni, personajul nostru îi are acum ca prieteni pe spălătorii de cadavre, cei ale căror mâini "erau un continuu telegraf între viață și moarte, în atingeri bruște, ca niște puncte, în linii de întârziere, de căutare și de curățare a murdăriei de afară, căci pe cea dinăuntru moartea o și spălase, o trecuse prin necruțătorul ei duș, o linsese lacom cu limba ei atotcuprinzătoare și o dăduse pe beregată, în jos, cu un plăcut zgomot rupt și plin, de sațiu, spre lumea umbrelor, dacă ea există" (pag. 33).
Bucata care începe, la pagina 31, cu portretele (excepționale!) acestor evrei ("ca niște păsări mari și rare" - pag. 33) care spală cadavre și se termină, la pagina 40, cu fragmentul citat la începutul acestui text, poate fi considerată și un eseu despre moarte. Sunt pagini tulburătoare. Întâlnim în ele multe imagini memorabile, multe idei importante, multă emoție, dar și o critică la adresa orânduirii socialiste.
Sfârșitul bahic este un roman excelent, o "piesă" aproape uitată din puzzle-ul literaturii române, uitată poate și din cauza mereu amintitelor Prins și Dulce ca mierea e glonțul patriei, romane bune, fără doar și poate, dar care nu ating, din punctul meu de vedere, înălțimea din Sfârșitul bahic, un roman cu un aer universal, echilibrat în construcție și cu o forță metaforică mai mare. Cel mai adesea, Sfârșitul bahic este considerat un roman popular, îndrăzneț (în raport cu puterea comunistă), care a propus un gen nou pentru literatura română a anilor '70. Cred că va mai trece destulă vreme până când criticii îl vor reevalua. Pentru moment, spectaculoasa biografie a lui Petru Popescu funcționează ca un fel de cenotaf ridicat peste operă. Sfârșitul bahic ar trebui scos la lumină.

Ciprian Măceșaru

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.


Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…