CIPRIAN MĂCEȘARU

Mi se pare că Italo Svevo nu e înțeles nici azi cum trebuie. Mulți vorbesc despre greșelile sale de limbă și despre "barbarismele stilistice". Svevo nu știa prea bine italiana, dar să nu uităm că Triestul în care el a început să publice era sub ocupație austriacă. Mai mult, se știe că prima lui limbă a fost germana. Prin urmare, am putea privi greșelile de limbă doar ca pe niște lucruri pitorești, chiar dacă, evident, rămân dăunătoare. În privința stilului, însă, cred că percepția este total eronată. Poate că Svevo n-a reușit compoziții simetrice, dar stilul lipsit de "floricele" face ca astăzi romanele sale să pară atât de vii și de moderne. O via ţă , primul său roman, a fost publicat în 1892, dar pare scris în secolul XX. Cred că se poate scrie chiar și atunci când nu stăpânești perfect limba. Mai mult, cred că o anumită doză de nesiguranță te face mai imaginativ, mai original. Asta i s-a intâmplat lui Svevo. Scriitorul virtuo z poate să ajungă la o tehnică ulu...

Citesc extaziat Moarte pe credit (Editura Nemira, 2005), romanul lui Céline . Apostolul Matei se înşală când spune că pomul rău nu poate să facă poame bune. Şi Céline nu e singurul exemplu. De la noi îi putem aminti pe Sadoveanu ori E. Barbu. Vorba lui Jonathan Swift: „Uneori citesc cu plăcere o carte, dar mi se întâmplă să nu-l pot suferi pe autor.”

Noi, românii, suntem, după cum bine spunea Ana Blandiana într-un eseu despre băşcălie, „profund complexaţi, dar nu numai pentru că îi simţim pe ceilalţi superiori, ci şi pentru că ne simţim – în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate – noi superiori lor”. Iată paradoxala noastră fiinţă. Ridicăm mândri bărbia pentru a spune că, de fapt, suntem oricum prea mici. E ceva masochist în noi. Ne place să ne autoflagelăm. Dar o facem plini de exhibiţionism. Vrem să fim priviţi şi compătimiţi, fiindcă nu ne considerăm doar mici şi chinuiţi, ci şi superiori în suferinţa noastră. Când prindem în faţa microfonului un străin celebru, încercăm să-i smulgem cuvinte de laudă despre ţara noastră. Ce ştiţi despre România? , Vă place în România? , cam acestea sunt întrebările pe care le repetăm obsedant și ridicol, în ciuda faptului că în particular nu ne sfiim să înjurăm „ţara de rahat” în care trăim. E vorba, însă, de nevoia de a fi mângâiaţi pe creştetul de „suferinzi excepţionali”. Şi-atunci cerşi...

Prozatorul Stelian Ţurlea scrie în Ziarul de duminică [nr.31 (514), săptămâna 6-12 august 2010], în cadrul rubricii Cartea de literatură , despre Focul din tâmplă : "Un jurnal care acoperă perioada 2000-2009 şi care descrie cu fervoare şi febrilitate în special experienţele culturale care i-au fundamentat autorului personalitatea. Dan C. Mihăilescu, care semnează prefaţa acestei cărţi, prezintă întâlnirea sa cu autorul ca pe una dătătoare de surprize şi pe de-a-ntregul captivantă - impresie care se va confirma prin parcurgerea volumului. Iată o schiţă de portret: "Ciprian citeşte efervescent, este meloman rabiat şi înghite pictură cu o bulimie de nedescris. Bate insaţiabil muzeele şi expoziţiile, are un cult pentru George Enescu, dar şi pentru Italo Svevo, ascultă stoner rock, dodecafonie, indie, math rock, imnuri gregoriene, Mahler şi jazz de toate culorile, trece cu egală nonşalanţă asimilatoare de la Vermeer la Dali, de la Magritte la Bernea, de la Prokofiev, Kafka, B...

În Autobiografia (Editura Art, 2008) sa, Mark Twain spune că Bret Harte ar fi căpătat gloria din întâmplare. Harte i-a povestit că a scris poemul Wan Lee, păgânul doar ca să se amuze, apoi l-a aruncat la coş. Având însă nevoie de un text pentru revista Overland Monthly, şi cum nu avea nimic pregătit, a ales să folosească manuscrisul pe care tocmai îl aruncase. Harte a declarat (ştiu asta din O istorie a literaturii americane de Peter Conn) despre Wan Lee, păgânul că este „probabil cel mai prost poem pe care l-a scris cineva vreodată”. De altfel, Bret Harte a rămas în posteritate doar cu câteva poezii (printre care Wan Lee, pagânul) şi povestioare pe care el le considera banale. Mă întreb, oare câţi scriitori s-au pierdut în mediocritate doar fiindcă nu au publicat „banalităţile” pe care le-au scris, preferând în locul lor nişte texte pretenţioase şi, fără ca ei să îşi dea seama de asta, lipsite de valoare?

Julien Green, în Plăcerea de a te povesti ţie însuţi. Pagini de jurnal (Editura Humanitas, 2007): „Cred că dacă nu voi cădea în ispita unei vieţi uşuratice, voi scrie în cele din urmă o carte mare, şi sper că într-o zi voi avea sentimentul de-a nu fi primit mai mult decât am dat”. Green nota aceste rânduri nefiind conştient că tocmai jurnalul în care scrie este marea lui carte, asta fără a mai pune la socoteală faptul că în 1933, anul în care face această însemnare, avea deja în bibliografie excelentul roman Leviathan. Uluitoare exigenţă!