Treceți la conținutul principal

Premii şi topuri literare


„Ce părere aveti despre premiile şi topurile literare? Sunt prea multe? Sunt prea putine? Ce relevanţă au?” (anchetă a revistei Orizont)
Când sunt premiile şi topurile literare utile? Când impun valori. Un truism, desigur. În România nu cred că sunt prea multe premii literare; dimpotrivă, aş spune. Problema e că, de cele mai multe ori, ele nu aduc după sine decât o ceremonie mai mult sau mai puţin reuşită şi câteva rânduri scrise în presă. Foarte puţine premii literare de la noi sunt cu adevărat de notorietate, iar asta spune totul. Ele fac parte dintr-un mecanism cultural dominat de instincte învechite, un mecanism din care lipsesc oamenii cu vână managerială, în care marketingul (ei, da) e încă o mare necunoscută, şi au aerul unor festivităţi de cantină comunistă. Premiile literare care nu deţin forţa de a impune scriitori rămân doar nişte gesturi frumoase (atunci când sunt obiective). Faptul că abia acum a fost publicată o serie dedicată celui mai important premiu de poezie din România dovedeşte anchilozarea în care ne aflăm. Bine că a apărut, totuşi. Dar când oare vom reuşi să deţinem un premiu care să legitimeze scriitori români în străinătate? De fapt, întrebarea corectă ar fi: putem avea un astfel de premiu? Probabil că nu prea curând. O viaţă literară în care domină legile lăutăriei, în care (aproape că) nu există agenţi literari, în care se poartă al naibii de tare mângâiatul pe guşă, pupatul în dos şi decapitarea pe criterii extraliterare nu poate impune un asemenea premiu. E nevoie de-o igienizare masivă, de un alt suflu, dar mai ales e nevoie să ne respectăm unii pe alţii. Dacă vrem o literatură puternică, trebuie să ne unim forţele, căci de unde premii importante fără o astfel de literatură? Atenţie, nu am spus că ar fi lipsită de valoare. E precum o făptură în multe privinţe excepţională, dar măcinată de o ciudată afecţiune care nu-i dă voie să îşi mişte membrele într-un mod coerent, o făptură care, de multe ori, se târăşte. Are membrele atrofiate iremediabil sau situaţia se poate schimba? Aceasta-i întrebarea!
Despre topuri doar atât: vor enerva întotdeauna, dar tocmai de aceea nu vor putea fi ignorate, chit că, spre deosebire de premiile importante, se ştie că ele dispar din memoria noastră cu o iuţeală extraordinară.
Etichete:

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce
Citiți mai multe

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap
Citiți mai multe

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.
Citiți mai multe