Treceți la conținutul principal

Premii şi topuri literare


„Ce părere aveti despre premiile şi topurile literare? Sunt prea multe? Sunt prea putine? Ce relevanţă au?” (anchetă a revistei Orizont)
Când sunt premiile şi topurile literare utile? Când impun valori. Un truism, desigur. În România nu cred că sunt prea multe premii literare; dimpotrivă, aş spune. Problema e că, de cele mai multe ori, ele nu aduc după sine decât o ceremonie mai mult sau mai puţin reuşită şi câteva rânduri scrise în presă. Foarte puţine premii literare de la noi sunt cu adevărat de notorietate, iar asta spune totul. Ele fac parte dintr-un mecanism cultural dominat de instincte învechite, un mecanism din care lipsesc oamenii cu vână managerială, în care marketingul (ei, da) e încă o mare necunoscută, şi au aerul unor festivităţi de cantină comunistă. Premiile literare care nu deţin forţa de a impune scriitori rămân doar nişte gesturi frumoase (atunci când sunt obiective). Faptul că abia acum a fost publicată o serie dedicată celui mai important premiu de poezie din România dovedeşte anchilozarea în care ne aflăm. Bine că a apărut, totuşi. Dar când oare vom reuşi să deţinem un premiu care să legitimeze scriitori români în străinătate? De fapt, întrebarea corectă ar fi: putem avea un astfel de premiu? Probabil că nu prea curând. O viaţă literară în care domină legile lăutăriei, în care (aproape că) nu există agenţi literari, în care se poartă al naibii de tare mângâiatul pe guşă, pupatul în dos şi decapitarea pe criterii extraliterare nu poate impune un asemenea premiu. E nevoie de-o igienizare masivă, de un alt suflu, dar mai ales e nevoie să ne respectăm unii pe alţii. Dacă vrem o literatură puternică, trebuie să ne unim forţele, căci de unde premii importante fără o astfel de literatură? Atenţie, nu am spus că ar fi lipsită de valoare. E precum o făptură în multe privinţe excepţională, dar măcinată de o ciudată afecţiune care nu-i dă voie să îşi mişte membrele într-un mod coerent, o făptură care, de multe ori, se târăşte. Are membrele atrofiate iremediabil sau situaţia se poate schimba? Aceasta-i întrebarea!
Despre topuri doar atât: vor enerva întotdeauna, dar tocmai de aceea nu vor putea fi ignorate, chit că, spre deosebire de premiile importante, se ştie că ele dispar din memoria noastră cu o iuţeală extraordinară.

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.