CIPRIAN MĂCEȘARU

--> În zahăr de pepene (Editura Polirom, 2004, traducere de Liviu Bleoca) e o aiureală simpatică, poetică, o distopie scrisă de Richard Brautigan (nu mă dau în vânt după beatnici, dar autorul acesta e un nebun magic). Pagină după pagină, citeam ș i nu-mi venea să cred în ce fel de lume mă aruncă americanul, o lume în care aproape totul e făcut din zahăr de pepene, în care soarele e ba ro ș u, ba auriu, cenu ș iu, negru, alb, albastru sau cafeniu. Ș i-n lumea asta exista un loc numit MOARTEu, un fel de casă à la Hundertwasser dusă la extrem, în care natura continua să existe la fel ca afară. Prin camera de zi trecea un râu de-a lungul căruia erau în ș irate canapele ș i felinare. Tot aici întâlnim copaci ș i bolovani. O altă încăpere ț inea loc de păstrăvărie ș i de sală de dans. Apoi mai exista o Uzină Uitată, întinsă „pe o suprafa ț ă pe care nu putem ș i nici nu vrem să o străbatem” ș i-n care erau depozitate tot felul de lucruri uitate. Încearcă oare autorul să sugereze ...

--> E seară. Privesc pe fereastră. Strada-i pustie ș i plină de zăpadă afânată, aproape neatinsă. Stâlpii de pe marginea drumului aruncă o lumină gălbuie. E o vreme bună pentru melancolii ș i băuturi spirtoase. Prin urmare, sunt melancolic ș i beau vodcă. Tocmai am terminat de citit Moscova-Petu ș ki (Editura Cartier, 2004) ș i-mi vine să pornesc de nebun prin Bucure ș tiul ăsta ca o Moscovă, să bat cârciumile, să fiu un be ț iv metafizic precum personajul lui Venedikt Erofeev. E de un haz nebun Venicika, eroul din Moscova-Petu ș ki , dar o sfâr ș e ș te rău, a ș a că mai bine stau lini ș tit în camera mea bine încălzită, mă gândesc la cartea pe care am citit-o, beau încă un păhărel de vodcă, apoi mă culc. Am vrut să vă spun că mi-a plăcut mult romanul (numit de autor: poem), dar, i ată, n-am reu ș it decât să scriu un text neserios. Lua ț i trenul spre Moscova-Petu ș ki. Călătorii fără bilet îi dau na ș ului câte un gram de alcool pe kilometru. Aproape niciun călător nu are...