Cei care văd în Sfârșitul bahic (Ed. Cartea Românească, 1973), romanul lui Petru Popescu, o scriere slăbită de niscai intervenții ideologice, cred că se înșală. Putea fi vorba despre oricare dintre sistemele politice aberante, ar fi fost același lucru. Este o carte despre regăsirea spiritului, despre libertate, despre frumusețea individualității, căci doar moartea aduce egalitatea între oameni (în acest sens, iată un fragment revelator: "De-aici, din cimitir, am urmărit cum, în focul revoluției, oamenii ard fiecare în felul lui, ca niște lemne bune ori verzi, ca niște metale întregi ori pestrițe. Unii rămâneau ce erau, alții se încovrigau, se înnegreau, se închirceau de nerecunoscut. Apoi veneau cu toții la cimitir, fie la cel evreiesc, fie la celelalte, unde erau în fine egali, toți deopotrivă, frați, nedespărțiți prin nimic, așa cum unii afirmaseră în discursuri lătrătoare că ar fi încă din viață. Aici, discursul devenea adevăr, minciuna - mers firesc al lucrurilor, frumosul ș...
- scriitor -