Treceți la conținutul principal

Galati, 12, 13 mai 2012





Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt penibile. O şalupă poartă numele „Blandiana”. Ne oprim la o terasă ceva mai retrasă. E linişte. Mâncăm peşte. Eu - păstrăv prăjit. Crista - saramură de crap. Bem bere nefiltrată.
[...]

Duminică, 13 mai. Galaţi. Ne plimbăm pe strada Domnească. Resturi din gloria de altădată. Fântâna arteziană „Femeie pe valuri”, cu un nud feminin realizat de Constantin Baraschi. Rectoratul Universităţii „Dunărea de Jos” (arh. Grigore Cerchez şi Anton Varnav), clădire masivă, cu multe elemente prin care Cerchez îmi este familiar (Palatul Institutului de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti este o operă extraordinară); despre Varnav nu ştiu nimic (sau cel puţin nu-mi amintesc acum nimic). Palatul Administrativ (arh. Ion Mincu), foarte frumos, în stil neoromânesc, cu două statui din marmură realizate de Frederic Storck. Teatrul Dramatic „Fani Tardini” (arh. I. D. Enescu), fostul Palat V. A. Urechia, pe fronton cu un spectaculos altorelief inspirat din mitologia populară românească, realizat de Mac Constantinescu. Biserica Ortodoxă (arh. Petre Antonescu şi Ştefan Burcuş). Casele Auschnitt, Balş, Cavaliotti (astăzi adăposteşte Muzeul de Istorie, având lipită de ea o oribilă clădire comunistă), Costache Plesnilă, Gheorghiade, Lambrinidi, Macri, Simion Gheorghiu (ajunsă în ultimul hal)... Grand Hotel (astăzi primăria oraşului)... Palatul Episcopal (astăzi Muzeul de Artă Vizuală) impresionează mai ales datorită enormei sale curţi, un adevărat parc. Muzeul pare închis, uşile sunt închise, nu e afişat programul, nici măcar un carton cu „închis” sau „deschis”, fotografiez câteva dintre sculpturile expuse în curte, dar iată, uşile se deschid, o doamnă se repede la mine, „nu fotografiaţi exponatele!”, „ok”, fotografiez clădirea, „nu fotografiaţi clădirea!”, sare aceeaşi doamnă, „nici clădirea?!”, „nici! E ordin de la domnul director. Dacă doriţi să fotografiaţi, trebuie să plătiţi taxă”, „e absurd!” spun şi plec plin de nervi, gândindu-mă că nicăieri în Occident nu aş fi păţit aşa ceva; deh, managementul românesc...). Grădina Publică (o vedem doar din stradă, nu mai avem timp să vizităm).
[...]

Luni, 14 mai. Bucureşti. Citesc de pe internet că la Galaţi a fost descoperit în 1974 un cavou roman din secolul al IV-lea d.Hr., dar, confundat cu o cazemată, a fost parţial distrus. S-a decis conservarea in situ a cavoului. Prin urmare, a fost acoperit cu pământ, apoi s-a turnat o placă de beton peste el. Pe locul acela îşi parcheză astăzi unii maşinile.
Se pare că pe faleză sunt şi lucrări de Mircea Roman şi Aurel Vlad, doi sculptori care-mi plac mult. Nu le-am văzut şi-mi pare rău. De asemenea, aflu că pe strada Mihai Bravu se găseşte casa Robescu, operă a lui Ion Mincu. De reţinut.

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.