Treceți la conținutul principal

Comunicat de presa / Editura Cartea Romaneasca



"Superhero, romanul de debut al lui Ciprian Macesaru, in curs de aparitie la Cartea Romaneasca

Săptămîna aceasta va apărea la editura Cartea Românească romanul Superhero, debutul în proză al lui Ciprian Măceşaru, cunoscut deja pentru volumele sale de poezie (Cîntecul greierilor de sub calea ferată sau Poeme) sau pentru cronicile de carte pe care le semnează în revista Şapte Seri.

Superhero va fi disponibil şi sub formă de e-book.

Romanul va fi lansat miercuri, 7 martie, la ora 19.00, la Librăria Bastilia din Bucureşti (Piaţa Romană nr.5). Prezintă: Alex Ştefănescu şi Dan C. Mihăilescu. Moderator: Oana Boca.

Ciprian Măceşaru a publicat articole, interviuri, proză şi poezie în reviste precum: Litere, Arte & Idei, România literară, Cuvîntul, aLtitudini, Poesis Internaţional, Orizont, Mu (Spania). Este fondatorul şi directorul revistei Accent Cultural din Bucureşti.

Scurtă descriere a romanului

Paul este un scriitor mediocru, un editor amoral, un soţ jalnic şi un fiu revoltat într-o lume a succesului rapid şi a vedetelor de tot felul. Se visează un mare romancier, îşi doreşte să fie un Superhero. Apăsat de amintiri traumatizante din copilărie şi format de poveşti cu supereroi de mucava, oscilînd între bovarism şi impostură, el reuşeşte totuşi să dobîndească celebritatea mult visată în urma unui furt literar care însă nu rămîne fără urmări. Romanul lui Ciprian Măceşaru este prima dintre ele.

Ciprian Măceşaru despre Superhero

Superhero este un roman de debut. L-am scris cu convingerea că viziunea mea asupra moralităţii poate avea o notă de originalitate. Tot ce scriu are această pornire. Asta nu înseamnă că mă declar un om fără pată. Scrisul este radarul cu care depistez fisurile de pe chipul nevinovăţiei. Nu mă interesează viziunile care separă totul în bun şi rău, în alb şi negru. Personajele mele sînt greu de definit. Ele nu pot fi niciodată aşezate pînă la capăt într-o anumită tabără. Mă interesează oamenii care sînt mai vinovaţi decît îşi închipuie, dar şi cei care sînt mai puţin vinovaţi decît cred. Nu pot glorifica sfinţenia, aşa cum nu pot înfiera diabolicul. Pentru niciuna dintre ipostaze nu sînt suficient de moral.

Primele rînduri din roman

Stăteam la birou, în sufragerie, gol, şi băteam la maşina de scris. Fesele mi se lipeau de tapiţeria unsuroasă a scaunului, un scaun vechi care scârţâia enervant la fiecare mişcare, oricât de nesemnificativă ar fi fost ea. Biroul, mai degrabă o simplă masă, era din lemn de cireş, cu un sertar îngust în care ţineam manuscrisul. Planturoasa maşină de scris Erika şedea docilă pe blatul zgâriat, ţăcănind infernal sub imboldul degetelor mele. Lângă ea, o scrumieră din sticlă albastră, ciobită.

Alina, soţia mea, se aranja în dormitor. Era înaltă, o iapă, cum ar zice Breban, o femeie frumoasă, roşcată, cu sânii plini şi mari, cu buze senzuale şi ochi limpezi, albaştri, dar cu nasul cam lung. Avea un trup grozav, doar genunchii solizi îi stricau armonia.

Eu eram un tip cât se poate de banal, blond, slab, bărbos, cu ochii gri-verzui (ceva spălăcit, oricum), cu nasul uşor coroiat, sprâncenele groase şi gura cu un desen moale, efeminat, noroc că barba masca acest lucru. Barba mă prindea bine, semănam izbitor cu Van Gogh. Îmi dădea aerul unui om inteligent.

— Paul, întârziem! mi-a strigat.

M-am îmbrăcat cu veşnicul costum de ginerică. Nu aveam cravată, mergea şi fără. Îmi lipsea şi o curea de aceeaşi culoare cu a pantofilor. Ştiam, însă, că nu mai e obligatoriu să le asortezi, după cum auzisem şi că poţi bea vin roşu atunci când mănânci carne albă.

Alina purta o rochie albastră, simplă. Poşetă şi pantofi crem. Colier cu bile albe. Arăta foarte bine, mai ales că se şi machiase, foarte discret, cu un pic de ruj şi ceva rimel.

Eram invitaţi la o nuntă. Nu-mi plăcea să particip la niciun fel de eveniment, dar nu ştiu cum de se-ntâmpla să am mereu parte de ele. Timid, nu-mi găseam locul, nu ştiam ce să spun, nu ştiam cum să mănânc, nu ştiam să fac glume, nu ştiam să dansez... Un coşmar.

Am ieşit din bloc sub privirile unor vecini. Stăteau cocoţaţi pe gărduleţul verde, din metal, care înconjura imobilul şi mâncau seminţe de dovleac. Ne priveau şi scuipau de zor cojile pe trotuar."


Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor flamand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană, aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutată dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreapta – In…